Feynman și incertitudinea

Am scris de mai multe ori despre mecanica cuantică și principiul incertitudinii ca și cum aș fi știut despre ce vorbesc. Adică, am dat impresia că m-aș pricepe la fizică. Trebuie să îmi cer scuze pentru impresia asta și să fac precizarea că sînt la fel de analfabet la fizică pe cît sînt la matematică, de exemplu. Și sînt foarte analfabet la matematică (sic). Tot ce fac și eu e să mai citesc cîte o carte din care se mai lipește de mine cîte o idee mai ușor de digerat pentru o minte de profan ca a mea.

Redau mai jos un pasaj care rezumă foarte bine semnificația principiului incertitudinii pentru mecanica cuantică, luat dintr-un curs introductiv in fizică al lui Richard Feynman, o carte de 1300 de pagini la care citesc de ceva timp și pe care sper să o termin pînă la anul pe vremea asta.

Iată pasajul cu pricina. Mai întîi în original, și apoi în traducerea mea, care desigur lasă multe de dorit, dar alt traducător mai bun nu am la îndemînă momentan.

We would like to emphasize a very important difference between classical and quantum mechanics. We have been talking  about the probability that an electron will arrive in a given cirucmstance. We have implied that in our experimental arrangement (or even in the best possible one) it would be impossible to predict exactly what would happen. We can only predict the odds! This would mean, if it were true, that physics has given up on the problem of trying to predict exactly what will a happen in a definite circumstance. Yes! physics has  given up. We do not know how to predict what would happen in a given circumstance, and we believe now that it is impossible, that the only thing that can be predicted is the probability of different events. It must be recognized that this is a retrenchment in our earlier ideal of understanding nature. It may be a backward step, but no one has seen a way to avoid it.(356)

(…) And no one has figured out a way out of this puzzle. So at the present time we must limit ourselves to computing probabilities. We say “at the present time”, but we suspect very strongly that it is something what will be with us forever-that is impossible to beat that puzzle- that this is the way nature really is.

„Am vrea să subliniem o diferență foarte importantă între mecanica clasică și cea cuantică. Am vorbit despre probabilitatea ajungerii unui electron în anumite circumstanțe. Am sugerat că în aranjamentul pentru experimentul nostru (sau chiar în cel mai bun aranjament posibil), ar fi imposibil să se prezică exact ce urmează să se întîmple. Putem să prezicem doar șansele! Aceasta ar însemna, dacă ar fi adevărat, că fizica s-a dat bătută în încercarea de a prezice exact ce se va întîmpla în anumite circumstanțe bine definite. Da! fizica chiar s-a dat bătută. Nu știm să prezicem ce se va întîmpla în anumite circumstanțe, și acum am ajuns să credem că așa ceva este imposibil, că singurul lucru care poate fi prezis este probabilitatea anumitor evenimente. Trebuie să fie recunoscut faptul că aceasta este un pas înapoi în ceea ce privește idealul nostru de mai devreme (mai devreme de știința secolului XX, nota mea) în ceea ce privește înțelegerea naturii. Poate fi un pas înapoi, dar nimeni n-a găsit o cale pentru a-l evita. (…)  Și nimeni n-a găsit o cale de rezolvare a acestui puzzle. Deci în momentul de față sîntem nevoiți să ne limităm la calcularea probabilităților. Spunem „în momentul de față”, dar avem bănuiala foarte puternică că lucrurile nu se vor schimba niciodată în privința asta-că e vorba de un puzzle imposibil de rezolvat-că așa este de fapt natura.”

Feynman a primit premiul Nobel pentru fizică în 1965. Și în caz că cineva crede că de atunci pînă acum știința a mai făcut progrese și lucrurile nu stau chiar așa, să se mai gîndească o dată la ce înseamnă principiul incertitudinii. Ar trebui să își dea seama că n-a înțeles de fapt nimic.

Religia lui Pitagora

Pitagora a fost unul dintre cei mai interesanți și mai enigmatici oameni din istorie, scria Bertnard Russel, căci cu el debutează matematica, înteleasă ca raționament demonstrativ deductiv. Dar el a infiintat și o religie, ne spune același Russel, care avea ca principii transmigrația sufletelor și păcatul de a mînca bob.

O parte din regulile ordinului pitagoreic:

1 Să te abții de a mînca bob

2. Să nu ridici de jos bucățile căzute

3. Să nu atingi un cocoș alb

4. Să nu frîngi pîinea

5. Să nu pășești peste cumpăna unei balanțe

6. Să nu ațîți focul cu un cuțit

7. Să nu muști dintr-o pîine întreagă

8. Să nu smulgi frunze dintr-o cunună

9. Să nu te așezi pe o baniță de grîu

10. Să nu mergi pe drumul mare

11. Să nu mănînci inima

12.Să nu ai rîndunici sub acoperiș (în ciuda acestui principiu, mi se pare că el avea cîteva. Nota mea)

13. Cînd iei oala de pe foc, să nu lași urma ei pe cenușă, ci să netezești locul.

14. Să nu privești într-o oglindă așezată dincolo de opaiț

15. Cînd te scoli din așternut, să-l faci sul și să netezești adîncitura lăsată

 

Există oameni, zei și ființe asemenea lui Pitagora, mai spunea el despre el însuși.

 

Din partea mea, no comment, deocamdată.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Viața de la sfîrșit

Aș vrea să am o viață doar pentru a-l citi pe Kierkegaard. Cred că vreo 90 de ani ar fi de ajuns ca să-l citesc cum trebuie.

Aș vrea să am o viață doar pentru a călători. Atîtea locuri de văzut, atîția oameni de cunoscut, atîtea minuni de gustat.

Aș vrea să am o viață în care să nu fac nimic pentru mine.

Aș mai vrea o viață în care să încerc să mă împac cu matematica. Să îi pătrund toate secretele.

Aș vrea să am o viață în care să trăiesc pe o insulă cu iubita mea și atîta tot.

Aș vrea să mai am o viață în care să gust toată suferința din lume.

Și după toate viețile astea aș mai vrea să am o viață în care să nu fac nimic altceva decît să scriu despre viețile anterioare.

Și în final aș vrea să am o viață care să nu se termine niciodată.