Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Am și eu ceva de spus

Orice individ de pe lumea asta, fără excepție, are sentimentul că în el este ceva ce merită să iasă afară într-un fel sau altul. Asta îi face pe unii să picteze, pe alții să scrie sau să compună muzică. Tehnologia pare să fie un excelent instrument care facilitează această ieșire-înspre-lume a individului. Modernitatea,  care  a creat propriu-zis individul, a dat, a impus de fapt, libertatea de auto-expresie.  Dar pentru că nu toți putem să pictăm, să scriem cărți sau să compunem muzică, încercăm să spunem ceva prin mijloace mai la îndemînă. De exemplu încercînd să fim în centrul atenției în cercul nostru strîmt de prieteni, prin felul în care ne îmbrăcăm sau făcîndu-ne blog. Blogul este pentru scris, după cum spuneam mai de mult, ce este masturbarea pentru actul sexual. Dar probabil că e mai bun decît nimic.

Ce vreau să spun aici este că unul dintre impulsurile fundamentale care caracterizează ființa umană (în excelentul cuvînt englezesc: drive) poate fi cuprins în această patetică (patetic, înțeles ca patos) și scurtă propoziție: am și eu ceva de spus.

Am fi tentați să expediem acest impuls fundamental al ființei umane ca absolut iluzoriu. Dar, fiind vorba de ceva atît de fundamental, ar fi greșit să ne pripim a conchide că e vorba  doar de o iluzie. S-a spus că fiecare individ reprezintă un eveniment unic în istoria universului. Dacă este așa, și așa este, căci nu există nici măcar un gînd care să se repete identic de la un individ la altul (afirmație aparent neverificabilă, dar demonstrată, cred eu, tocmai de imposibilitatea verificării ei, adică de insularitatea fiecărui individ în parte), atunci credința oricărui individ, oricît de puțin dotat, că are ceva de spus, este perfect legitimă.

Blogging vs creație:un metapost

O să sărbătoresc trecerea mea pe WordPress într-un mod foarte ciudat. Voi spune care e concepția mea despre blogging.

Din punctul de vedere al unui scriitor, bloggingulul e pentru un act de creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Consum de energie, senzația că ai făcut ceva, poate și o oarecare satisfacție, dar nu creație.