Posts Tagged ‘martin buber’

…probabil că nu. De fapt sînt sigur. După cel mult trei pagini, ar fi pus cartea jos, indiferent de carte, și ar fi zis, încă un evreu nebun. Nu cred că Martin Buber,  cu toată puterea lui nepămîntească, ar fi reușit să aibă un ecou mai mare de atît în capul lui Woody Allen. Mă întrebam asta în seara asta cînd am revăzut Match Point. Filmul ăsta este unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, și ar fi fost chiar o capodoperă, dacă n-ar fi dat-o în bară într-un moment cheie.

De unde o dublă ironie. Prima, că unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, poate chiar cel mai bun, nu este o comedie. A doua, că soarta filmului este decisă de o scenă trivială, o scenă care produce o crăpătură dramatică în chiar inima filmului, un film care altfel e aproape desăvîrșit, la fel ca mingea de tenis care lovește fileul în prima scenă și ca verigheta doamnei Eastby care lovește bara spre final, filmul însuși ricoșează și, fără prea multă plutire în suspans, cade și se face țăndări. Cei doi detectivi care investighează uciderea Nolei, deși aveau jurnalul ei, aleg să îl creadă pe Chris și să lase baltă cazul. Trec peste faptul, greu de crezut, că Nola nu ar fi scris în jurnal despre faptul că era însărcinată (și de asemenea peste faptul că o sarcină este unul dintre primele lucruri care sar în ochi la autopsia unei victime a unei crime comise cu sînge rece), și mă opresc la ceea ce a scris dar nu a fost suficient ca să-i convingă pe detectivi. I-ați promis Nolei că o să vă părăsiți soția pentru ea? îl întreabă detectivii pe Chris, pentru că asta citiseră în jurnal. Nu, cum să promit așa ceva, răspunde Chris, dar sigur ea a avut fantezia asta și a scris-o în jurnal. Un jurnal este prin natura lui un spațiu intim în care oamenii nu mint. Dacă cineva ține un jurnal în care faptele sînt amestecate cu fantezia, atunci fie e vorba de un scriitor în devenire fie de cineva care nu e chiar întreg la minte. Nu e cazul Nolei. Din cîte știm, ea pur și simplu ținea un jurnal, iar în cazul unui jurnal, nu poți să pleci de la altă ipoteză decît aceea că ce scrie acolo e adevărat. În orice caz, în cazul unei crime e o ipoteză pe care nu o poți abandona așa ușor. Dacă detectivii ar fi luat în serios jurnalul, ar fi avut motive să îl investigheze  pe Chris chiar după ce verigheta doamnei Eastby a fost găsită la drogatul împușcat. Ăsta este, după mine, momentul cînd filmul o dă în bară, plutește puțin, cade și perfecțiunea lui se sparge ca o farfurie de porțelan. De unde a doua ironie, că filmul ca film are o soartă similară cu povestea lui, că depinde, adică, de un fir de păr așa de subțire.

allen.jpegCa profetul nihilist evreu care este, Woody Allen predică foarte convingător. Predica lui este aceea din toate celelalte filme: existența este absurdă, nu există sens, singura certitudine e hazardul. Da, da, mi-am adus aminte acum de ce m-am întrebat în timpul filmului dacă Allen l-a citit pe Buber, un evreu de care trebuie să fi auzit: pentru că Buber iluminează ca un fulger în noaptea spiritului în care sîntem acum, existența sensului. (O altă ironie: in Match Point, Allen predică magistral și despre păcat; ironic pentru că, desigur, Woody Allen nu crede în păcat. Orice altceva ar mai fi, Match Point este și o parabolă modernă  despre alunecarea fatidică și în pas de vals de la simpla poftă  pînă la crimă). Faptul că o dublă crimă odioasă scapă nepepsită este, o declară însuși Chris, dovada supremă prin care Woody Allen ne arată încă o dată că nu există sens în lume. E mai greu de spus ce înseamnă că Woody Allen a făcut o gafă atît de serioasă în chiar inima filmului, adică momentul dramatic de care depinde soarta acestui Raskolnikov irlandez. Poate e un act ratat. Unul care trădează natura mai serioasă și mai profundă a lui Woody Allen. Pentru că, sincer, nu pot să cred un tip atit de genial e atît de unidimensional (pentru că nu e nimic mai  unidimensional decît nihilismul) pe cît a lăsat să se înțeleagă de cînd a pus mîna pe camera de filmat și pînă în ziua de azi. Pentru cei care nu au văzut Match Point, atenție, textul meu conține spoilere.

Cînd am ales subtitlul blogului (scriu și uite că în urma mea răsare sensul), nu știam ce înseamnă asta. La momentul respectiv mi s-a părut că sună bine și cam atît. Acum, după cîțiva ani buni, îmi dau seama că alegerea nu a fost întîmplătoare. Tot în perioada asta mi-am dat seama și că întîmplarea nu e chiar ceea ce credeam eu că e, și că, în consecință, nimic nu e chiar ceea ce credeam eu că e, din moment ce viața e făcută dîn așa-zise întîmplări. Dar să nu mai bat cîmpii. Vreau să spun că uitîndu-mă înapoi după acești cîțiva ani de trăit și de scris (mai mult de trăit decît de scris), văd cum în urma mea, adică a secundelor și orelor și zilelor care aparent se tîrau unele după altele fără vreo însemnătate anume, începă să apară forme care, ei bine, nu par a fi întîmplătoare. Poate ce fac eu acum e doar un mod complicat de a spune că am înțeles că viața mea are sens, că viața in general are sens, că sensul este împletit cu viața la fel ca timpul și materia și spațiul, că acest fel de ființe care sîntem noi, înzestrate cu memorie și imaginație și chestia aia care nu mai e chiar la modă azi, dar asta nu înseamnă că e mai puțin reală, anume voința, trăiesc în cel puțin patru dimenisiuni, și că orice teorie despre viață, dacă vrea să fie cu adevărat despre viață, trebuie să treacă dincolo de spațiu și timp în dimensiunea sensului, acolo unde se întîmplă cele mai intersante lucruri din lume.

Cea mai ușoară modalitate de a verifica pe pielea ta că ce vorbesc aici nu sînt prostii, e de a ține un jurnal. Încearcă să ții un jurnal și după o vreme o să vezi cum viața ta începe să semene cu o floare care crește din ce în ce mai mare și mai colorată, cu petale care se deschid și revelează bogății de neimaginat ale tale și ale Ființei, mai ales ale Ființei. Garantat, a ține un jurnal e cel mai bun mod de a nu te plictisi și de a înțelege ce se întîmplă în viața ta, pentru că un jurnal poate să devină o…hartă existențială, o hartă care îți arată de unde vii, unde ești și încotro pari să te îndrepți.

Nu vreau să laud jurnalul de dragul jurnalului, vreau să spun că e unul dintre mijloacele cele mai bune de te prinde despre ce e vorba în viața asta. Mai sînt și altele. Important e să nu-ți pierzi memoria și să te uiți cu atenție la floarea care crește în urma ta și care ești tu. O să te umpli de mirare cînd o să vezi ce are să-ți spună. Cel puțin așa mi se întîmplă mie.

Am înțeles recent că dintre toate felurile în care Dumnezeu vorbește cu noi, viața noastră, adică biografia (aici îi mulțumesc din suflet lui Martin Buber), este cel mai interesant și mai elocvent text. Uneori e greu de descifrat, dar cu răbdare pasajele mai întunecate ies în cele din urmă la lumină și…răsare sensul. Chiar răsare, ca un veritabil soare. Și ce bine e să te încălzești la lumina lui nepămîntească! Nu există plajă de pe lumea asta care să se compare cu plaja din sufletul cuiva care a înțeles că viața e o poveste care nu doar se spune, dar i se spune. Există Cineva care i-o spune, dar într-un mod atît de minunat încît cel care ascultă nu e doar un ascultător pasiv, nici pe departe, ci e la fel de important ca Cel care i-o spune pentru că într-un sens cît se poate de concret, el însuși este povestitorul și creatorul, la fel de important ca Povestitorul și Creatorul. Sună nebunesc de minunat, știu, și chiar e!

Tot ce contează e să rămîi cît mai mult în viață și să nu-ți pierzi memoria. Feriți-vă, dragii mei, de tot ce vă fură memoria și poate să vă omoare. Poate o să rîdeți, dar sînt mai multe astfel de pericole în jurul nostru decît pare la prima vedere. Știu pentru că am înțeles. Și, Doamne, cîte mai sînt de înțeles, cîte petale mai sînt de crescut, cîte adîncimi de pătruns, cîtă sevă plină de sens de băut!