Vecini de coşmar: secţia 19 poliţie, şcoala generală şi magazinul de vise

Secţia 19 Poliţie e chiar lîngă piaţa Rahovei, pe strada Amurgului. Tot acolo e şi o şcoală generală, şi tot acolo e şi un magazin de droguri legale sau „etnobotanice”. Blocurile de pe strada Amurgului seamănă destul de mult cu cele de pe strada Aleea Livezilor despre care am mai scris pe aici. Magazinele astea se mai numesc şi
„de vise”, deşi ar trebui să se numească „de coşmaruri”, pentru că  prafurile care se vînd acolo şi care se fumează şi se injectează, sînt mai criminale decît heroina sau decît orice alt drog pentru care ajungi la puşcărie. Lucrurile stau cam aşa: marijuana e sănătate curată pe lîngă heroină; iar heroina e sănătate curată pe lîngă drogurile legale care se vînd în magazinele de vise aflate pe lîngă şcoli şi pe lîngă secţii de poliţie şi împrăştiate peste tot în Bucureşti. Drogurile astea legale, deşi se numesc etnobotanice, sînt nişte derivate de metamfetamină, deci n-au nimic în comun cu plantele, motiv pentru care denumirea de etnobotanice e cu totul improprie. Dar nu fără rost, pentru că cei care au ales-o au vrut să sugereze că ce vînd ei acolo sînt plante culese de prin grădinile Domnului, deci nu pot fi prea periculoase. Doar că în realitate ei vînd prăjiturele gătite doar din ingrediente artificiale prin bucătăriile dracului.

Şi lucruile stau cam aşa: cînd sună clopoţelul, în loc să dea fuga la covrigi, copiii dau fuga la magazinul de vise şi fumează ceva. Mai pe seară o să îşi injecteze, căci aşa funcţionează treaba: progresiv. După aceea, pentru că îşi pierd minţile şi ajung să fure şi să tîlhărească, ajung la secţia 19 de poliţie, care e tot acolo, în apropiere. Avem deci de-a face nu cu un cerc, ci cu un triunghi vicios.

Cei aflaţi în vîrful piramidei puterii, ca să folosesc tot o metaforă geometrică, se uită la copiii care îşi distrug vieţile şi pe ale celor din jurul lor şi spun: lasă-i să moară, proştii! Doar că nici familiile celor mai bogaţi nu sînt scutite de vraja magazinelor de vise, deşi e adevărat că cei care mor pe capete sînt cei mai săraci şi mai proşti. Pentru cei bogaţi există otrăvuri mai rafinate şi mai puţin periculoase, cum ar fi cocaina, deşi tot la mormînt duce şi asta în cele din urmă.

 

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

Alba-neagra

Am văzut în seara asta un corb care ghicea sub ce cutie se află bucata de măr mai bine decît toți fraierii care sînt păcăliți prin bîlciuri. De asemenea, corbul putea să deschidă un seif după ce vedea o singură dată proprietarul închizîndu-l. Cu alte cuvinte, avea memoria mai bună decît a mea, ca și spiritul de observație. Sfat pentru șmecherii cu alba-neagra: dacă vine un corb la taraba voastră, ar fi bine să nu-l lăsați să joace.

Cînd eram mai mic și mult mai puțin exigent cu filmele, adică pe vremea cînd toate mi se păreau frumoase, Nicholas Cage m-a făcut să plîng în Avionul condamnaților. Probabil de atunci am rămas cu o slăbiciune pentru el. Privirea, gesturile, felul în care vorbește și merge, toate emană un aer tragic-dulceag, ca și cum ar fi vorba de niște dulcegării tragice. Sau poate ar trebui să-mi aleg eu mai bine cuvintele. Oricum, de atunci am văzut multe filme proaste cu Cage, și totuși imaginea asta de erou ce suferă constant nu s-a șters cu totul. A venit însă Bad lieutenant. Port of call New Orleans , filmul care mi l-a redat pe Cage în toată splendoarea lui homeriană. După Noica, măreția tragediei grecești sta în aceea că făcea în așa fel ca toată lumea să aibă dreptate, cu alte cuvinte, albul și negru erau amestecate într-un gri omogen. Nicholas Cage joacă rolul unui polițist pe care știi sigur că ar trebui să-l urăști, dar pe care nu poți să nu-l iubești. Constant sub influența cocainei și din cînd în cînd, din greșeală, sub influența heroinei sau a marijuanei, Cage merge legănîndu-se pe linia ce desparte binele de rău. La un moment dat ai zice că nu mai e nimic bun în el, dar cumva reușește să-și păstreze echilibrul și să rămînă mereu cu un picior în alb.

N-am reușit să-l văd la cinema, mi-am luat dvd-ul de pe filelist.ro. Îmi pare rău că nu l-am văzut la cinema, pentru că e unul dintre filmele care face toți banii. Deși, am auzit că lumea a ieșit din sală înainte să se termine filmul. Ăsta e semn că filmul a fost cu adevărat bun. Dacă ar rula un film de Tarkovsky în Mall și s-ar fi trezit acolo cei care își aleg filmul cu cinci minute înainte să înceapă, sînt absolut sigur că pînă la final nu ar mai rămîne mai mult de vreo două persoane în sală. Dintre care una probabil ar dormi. Așadar, felicitări pentru Bad Lieutenant că a reușit să scoată lumea din sală, căci așa se măsoară valoarea în sălile noastre de cinema.

Că tot a venit vorba de cinematograf, vești bune pentru cei care vor să vadă Avatar pe IMAX: în cursul săptămînii biletul e doar 22 de lei ziua și 26 seara. Mai ieftin decît speram. Sigur, filmul ăsta e unul dintre cele care reușesc să placă la toată lumea și să aibă oarecare  valoare artistică, pe lîngă realizarea tehnică nemaivăzută ( vorbesc din auzite, nu l-am văzut încă). Dar, ca regulă generală, rămîne valabil ce ziceam mai devreme: filmele cu adevărat bune sînt alea de la care pleacă cel puțin jumate din oamenii din sală. Sigur, asta dacă oamenii ăștia sînt dintre cei care își aleg filmul după cît de multe explozii sînt în trailer sau după cît de colorat e posterul care îi face reclamă.

Somn pe iarbă

Marcel Proust începe Swan, primul roman din ciclul În căutarea timpului pierdut, cu descrierea trăirilor aflate la graniţa dintre somn şi luciditate. Fluxul psihic al celui ce înoată în somn, avînd totuşi sub picioare pămîntul solid al stării de veghe şi fiind aproape de plaja acesteia, a fost descris cu măestrie de cel care a schimbat faţa romanului modern, după cum se spune. Eu mă întreb, dacă acum, cînd simt că  plutesc din ce în ce mai mult în somn şi picioarele nu mai îmi ating nisipul stării de veghe, aş putea să scriu cîteva rînduri care, fără să-mi fac iluzii că ar fi artă, ar putea să nu fie penibile. E ciudat că somnul te face să visezi o luciditate de neatins în starea de veghe. La fel cum fumătorul de Maria sau iarbă sau cum vreţi să  îi ziceţi, are impresia că înţelege cele mai profunde taine ale existenţei, că răspunsurile la întrebările ultime plutesc prin faţa ochilor lui la fel ca fumul, pentru ca imediat ce efectul drogului s-a dus, toate viziunile geniale să se împrăştie la fel ca fumul poment, cel care reuşeşte să îmbine ceva urme de luciditate cu somnul, are impresia  că înţelege mai clar ca oricînd. Dar  la fel ca fumătorul de iarbă, cînd se trezeşte, nu poate decît să rîdă de ceea ce în starea de conştiinţă modificată i se părea a fi atingerea înţelepciunii supreme.  Şi chiar dacă sînt comici, oamenii ăştia nu trebuie trataţi ca infractori. După toate studiile, se pare că alcoolul e mult mai periculos decît iarba, atît ca efecte fizice, cît şi psihice. Şi totuşi nimeni nu e închis pentru că bea în fiecare seară o bere sau două. Din contră, cineva care nu bea deloc alcool e o curiozitate pentru cei din jur. Un fel de obiect de amuzament. Într-adevăr, fumătorul de iarbă devine repede apatic, îşi pierde interesul pentru aproape totul din jurul lui, cu excepţia următorului joint. Din punctul ăsta de vedere, iarba ea mai rea decît alcoolul. Dar de aici şi pînă la închisoare, ar trebui să fie cale lungă. De aceea, aşa numita legalizare a drogurilor uşoare despre care se vorbeşte zilele astea nu ar fi deloc o tragedie morală, ci, din contră, ameliorarea unui sistem juridic ce nu are nas pentru nuanţe. Sau trebuia să zic ochi? Oricum ar fi, mi-e somn şi probabil că dacă nu termin repede, în următoarele secunde o să încep să scriu adevăruri ultime de care o să rîd mîine.