Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

Post scriptum-ul de a doua zi

Nu știu cum își făcuse cuib în capul meu ideea că One upon a time in Anatolia e cel mai bun film de anul ăsta de la Cannes. Chiar și cînd am scris asta știam și eu că filmul despre care a vuit lumea  a fost The tree of life al lui Terrence Malick. Nu doar că filmul turcesc nu e cel mai bun film de anul ăsta, dar e o totală pierdere de vreme. Mai ales cînd îl vezi de la ora 10.45 la 1.30 a.m. după văzusei deja două filme. De fapt, dintre cele de aseară cel mai frumos a fost Le havre, apoi Route Irish și apoi rahatul turcesc.

Înainte de film a vorbit din nou Irina Margareta Nistor, care ar fi trebuit să ne strige, cum îi place ei să se prostească la Guerrilla: ruuun, run for your life!

Inițiativa de a aduce filmele de la Cannes în București e admirabilă, dar ca orice chestie românească, nici chestia asta n-a fost făcută ca lumea. Mă refer de exemplu la subtitrări. Subtitrările de la toate filmele pe care le-am văzut au avut o calitate execrabilă. De foarte multe ori și subtitrările făcute de profesioniști lasă mult de dorit, dar în cazul ăsta era limpede că n-a fost niciun profesionist implicat. Asta din cauză că n-au fost resurse, desigur. Dar nu e oare păcat că o inițiativă așa de frumoasă a avut o aromă de mahala din cauza subtitrărilor? Ca să nu mai zic că la cinematograful Studio, după 0ra 12 coloana sonoră a filmului a suferit o îmbogățire considerabilă cu sunete autohtone: zid în zid cu cinematograful, în inima Bucurestiului, la Piața Romană, e un club pentru manelari care și-a revărsat cu generozitate bucuria de viață și asupra noastră, cinefili și oameni cu fițe culte care în general nu vor să audă de așa ceva.

Puşcărie te halesc

Nu, nu m-am tîmpit. Nici nu m-am cocalarizat sau manelizat. Am pus titlul ăsta doar ca să şochez (dacă aş fi pus semnele de punctuaţie necesare aş fi stricat toată şmecheria). De fapt, chiar vreau să scriu două vorbe despre puşcărie şi despre mîncarea de acolo. Cîteodată, joia, cînd serviciul mă trimite prin Jilava, am ocazia să mănînc acolo. Cantina sau popota cadrelor e un loc oarecum intim, cu mîncare bună şi foarte, foarte ieftină. Azi am mîncat peşte  cu mămăliguţă şi usturoi şi cu îngheţată la desert. Totul cu doar şase lei. Să tot mănînci în puşcărie. Aproape că îmi pare rău că nu am drum zilnic pe acolo.

Poate unora li s-a întors pe dos stomacul în secunda în care au auzit de mîncare asociată cu puşcăria. Am văzut şi mîncarea deţinuţilor şi am şi mirosit-0, plimbată pe secţie în nişte butoaie de aluminiu, şi mi s-a întors şi mie pe dos stomacul. Probabil mîncarea îndeplineşte toate standardele de iegienă etc, dar cînd vine vorba de miros, modalitate de prezentare etc., te face să crezi că ar putea să fie şi viermi acolo.

Pentru că a venit vorba de viermi, o fac un salt din Jilava în adîncimile spaţiului cosmic. Din fizica teoretică, science fiction-ul a luat conceptul de gaură de vierme şi l-a bagatelizat uşor, dar în esenţă gaura de vierme e ceva foarte serios. Gaura de vierme, din cîte îmi amintesc eu, e o modalitate de a parcurge distanţe incredibil de mari sugerată de anumite teorii din fizică. Conform acestor teorii, în anumite condiţii spaţiul se îndoaie şi face ca două puncte situate la milioane de ani lumină distanţă să ajungă unul lîngă altul făcînd astfel posibilă trecerea dintr-unul în altul, ca şi cum ai trece o punte. Recent citeam un articol în care se spunea că viermii ar putea ajuta omul să ajungă departe în spaţiu. Cînd am văzut titlul (ca să  vedeţi cît de important e titlul şi de ce am riscat să-mi stric reputaţia apelînd la unul aşa de colorat)  gîndul mi-a fugit imediat la găurile te vierme (metaforic) pe care le ştiam eu din SF şi fizica teoretică. Doar că în articolul respectiv era vorba de viermi din ăştia de pe pămînt pe care îi găsim uneori prin mîncare, şi nu doar în Jilava. Se pare că anumiţi viermi îşi pot aduce contribuţia la prevenirea anumitor probleme de sănătate asociate cu călătoriile foarte lungi din spaţiu. Cu alte cuvinte, viermii sînt de viitor. Parcă şi văd oamenii viitorului dormind cîţiva ani într-o cutie plină de viermi. Dar cred că astfel am sugerat un coşciug cu un cadavru în descompunere, atingînd astfel pentru prima dată pe blogul meu dimensiunea horror. Îmi cer scuze de la cititorii mai sensibili.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.