Vreau să mă călugăresc

Au trecut luni de zile, și zile de ore, și ore de secunde, de cînd n-am mai scris pe blog. Am și uitat cum se face. De fapt uitasem nu cum se face, ci mai degrabă că se face. Că face, că merită, adică. Și, stînd strîmb și judecînd drept (de stat strîmb, chiar stau strîmb acum, dar nu am nicio garanție că judec drept), nici nu merită.

Am scris multe articole aici care nu aveau alt rost decît să încerce să mă convingă pe mine însumi că merită să continui să scriu. Sînt din ce în ce mai puțin convingător, în privința asta. Nu că mi-aș fi pierdut credința în scris. Din contră, sînt mai credincios ca niciodată. De fapt, vreau să mă călugăresc. Dor că nu pot, deocamdată. Pînă una alta, mai merg din cînd în cînd la biserică, pentru a-mi liniști conștiința. Cam asta e blogul, mersul la biserică o dată pe săptămînă, sau mai rar, pentru a-ți liniști conștiința că ți-ai făcut datoria față de Dumnezeu. Cînd de fapt, datoria față de Dumnezeu are prea puțin de-a face cu mersul la biserică o dată pe săptămînă. Sau de mai multe ori. Rațiunea de a fi a protestantismului a fost nu de a distruge mănăstirile, ci de a face o mănăstire din întreaga lume. Fără jumătăți de măsură. Totul sau nimic.

 

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.