Fantome adevărate

Îmi povestea mama aseară o întîmplare de acum cîțiva ani care a făcut să mi se ridice părul pe mîini. Era în bucătărie certîndu-se cu cineva la telefon. Mama nu e o femeie care își pierde cumpătul ușor, dar cînd și-l pierde, o face cu o pasiune deosebită. În timp ce revărsa valuri de mînie spumegîndă în receptor, un ceas de masă care se afla pe unul dintre rafturile din bucătărie a sărit dintr-o dată de la locul lui, ca și cum ar fi avut un arc, și a căzut cu zgomot pe podea. Ceasul respectiv era de o vreme bună acolo, și nu mai sărise niciodată de la locul lui. Nici nu era pe arcuri. Era un ceas cuminte care ascultase fără abatere de gravitație pînă în momentul ăla cînd ceva l-a făcut să pleznească brusc și șocant din veșnica și fireasca lui nemișare. Ce a făcut ca acest eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun să coincidă cu descărcarea de furie a unei persoane aflată în camera respectivă? Nu știu. Nimeni nu știe. Am niște bănuieli, speculații, supoziții și așa mai departe. Poate Stephen King care a scris Carrie să știe ceva mai concret despre forța minții asupra lucrurilor, deși mă îndoiesc.

Bun, dar povestea asta nu e adevărată și interesantă decît pentru mine. De ce? Pentru că doar eu am auzit-o direct din gura mamei mele. Scrisă aici, povestea e golită de toată puterea și adevărul ei și redusă la nimic altceva decît o altă gogoașă cu iz supranatural, și internetul de plin de astfel de gogoși, și de altfel de gogoși. Iisus (pot să scriu despre Iisus, măcar acum de ziua Lui, nu?) spunea mai demult că adevărul este personal (Eu sînt adevărul), și cred că abia astăzi, în lumea noastră în care personalul e din ce în ce mai ce diluat în mase și tehnologie, înțelegem ce a vrut să spună. Adevărul este o substanță atît de fragilă și delicată încît nu rezistă la niciun alt mediu de comunciare decît clasicul, vechiul, cel-mai-naturalul gură-către-gură. Dar lucrurile sînt și mai complexe decît atît, pentru că adevărul este întotdeauna o funcție a relației dintre cei care comunică, adică poți să crezi ceva doar venind, nu dintr-o gură în general, ci dintr-o anumită gură, una în care știi că poți să ai încredere. Heidegger spunea într-un interviu cu un călugăr budist că filosofia, în secolul XX, se poate face doar față în față. Bineînțeles că nu spunea asta doar ca să-i aducă un omagiu lui Socrate, ci pentru a transmite ceva esențial despre natura extrem de volatilă a filosofiei și adevărului într-un secol dominat de mijloacele magice de comunicare în masă.

Bunicii îmi povesteau acum cîteva ore despre cum, în tinerețea lor, oamenii ieșeau pe uliță și vorbeau, la fel ca Moromete și ai lui. Vorbeau despre nimicuri, dar vorbeau. Astăzi nu mai iese nimeni pe uliță ca să vorbească. Spațiul care era odată umplut de oameni în carne și oase e din ce în ce mai umplut de o tehnologie fără suflet. Văzută de sus, această mișcare istorică de la personal la impersonal, de la gură și limbă la imagine, difuzoare și tastatură, de la oameni la fantomele lor virtuale, îmi trezește suspiciunea unei conspirații pentru asasinarea adevărului. O atmosferă ca cea în care trăim noi astăzi, în care rețeaua de sens nu mai este făcută din oameni vii ci din unde invizibile, este una în care adevărul moare sufocat la naștere și tot ce mai avem noi este fantoma lui bîntuind buimacă un labirint nesfîrșit de oglinzi și fum, cioburi de imagini reflectate în alte cioburi de imagini, fără rădăcini, amintiri și speranțe de viitor.
Singura soluție, dacă vrem să mai găsim vreo fărînă de rost și adevăr pe lumea asta, este să uităm cu totul de lume cu toate fantasmele ei și să ne ancorăm bine în gurile vii ale celor dragi, dacă sîntem suficient de norocoși să avem așa ceva în jurul nostru.

Despre lucrurile cu adevărat importante

Mi se pare că am mai avut titlul ăsta odată. Și nici măcar nu e al meu, el al unei cărți a lui Paleologu. Cartea începe într-adevăr ca și cum ar fi despre lucruri cu adevărat importante, dar continuă prin a vorbi despre tot felul de lucruri, de exemplu despre evoluția lui Eliade, despre virtuțile lui Andrei Pleșu și curiozitățile lui Iorga. Toate astea, sînt, desigur, importante, dar parcă lărgesc prea mult sfera sugerată de titlu.

În seara asta mă plimbam singur printr-un centru de București colorat și geros și mă simțeam singur. Deși sentimentul care mă colora pe dinăuntru avea mai multe cauze, mi-am dat repede seama că pînă la urmă e vorba de o lege (ne)naturală a sărbătorilor de iarnă, o lege care seamănă destul de mult cu gravitația și care după părerea mea sună cam așa: nefericirea interioară e  direct proporțională cu obligația exterioară de a fi fericit. Te simți mai singur zilele astea, de exemplu, tocmai pentru că mai mult decît altă dată simți că ar trebui să nu fii singur. Și așa mai departe.

Dar să revin la lucrurile cu adevărat importante. Plimbîndu-mă prin ger, de fapt mîncînd singur un sandwich la Subway-ul de la Cocor (pînă în seara asta nu știam că e un Subway la Cocor) și privind afară la trecătorii care se luptau cu gerul și zăpada nici topită, nici netopită de pe jos și la luminile colorate înspre Universitate, mi s-a aprins un beculeț. Un beculeț care de fapt nu mi-a spus nimic nou, dar m-a făcut să înțeleg și mai bine validitatea unui lucru pe care îl știam de mult. Pînă la urmă, tot ce contează pe lumea asta formată din oameni și lucruri, din ciocniri cu oameni și cu lucruri, alergări după oameni și lucruri, e dragostea. Dragostea e de atît de multe feluri încît e foarte curios care există un singur cuvînt care se referă la toate. Dar asta trebuie să însemne că toate aceste forme au ceva în comun. Ce are în comun dragostea față de iubit sau iubită cu cea față de mamă sau tată și cu cea față de fiu sau fiică? Am fi tentați să credem că nimic. Dragostea romantică e violentă, posesivă, carnală și extrem de orgolioasă. Dragostea față de părinți e adîncă și inevitabilă ca un fluviu ce curge cu privirea mereu întoarsă înspre izvor, iar dragostea față de copii e totuna cu sentimentul că ai fi oricînd dispus să-ți sacrifici chiar și viața dacă asta ar alina cu un strop durerea celor care au ieșit din tine. Ce au, atunci, în comun aceste forme de dragoste? Nimic. Sau aproape nimic. Și acest aproape nimic pe care îl au în comun se dovedește a fi decisiv. Iată cum stau lucrurile: dintre toate felurile de dragoste, dragostea romantică este cea mai mare, pentru că fără ea celelalte forme nu ar exista. Fără cineva care să iubească atît de mult pe altcineva încît să vrea să facă copii cu el/ea, nu ar exista nici dragoste de părinți și nici de copii, pentru că nu ar exista nici copii nici părinți. Așa stînd lucrurile, e limpede că dragostea romantică le include și le depășește pe toate celelalte și că ne putem referi doar la ea fără grija de a comite o nedreptate prea mare atunci cînd spunem că „cel mai important lucru din lume e dragostea”.

Din acest lucru mare rezultă multe lucruri mici, cum ar fi, de exemplu, că gravitatea resimțită a unei pierderi e mult mai mare în cazul fetei frumoase din autobuz care ți-a aruncat doar cîteva priviri dar în care ți s-a părut că citești primele litere din alfabetul  infinitului, după care a coborît din autobuz și s-a dus, decît pierderea unui portofel plin cu bani.

Mai înseamnă și că cei care nu au fost încă suficient de norocoși să găsească dragostea pînă la 30 sau 35 de ani, sau au găsit-o și n-au știut ce să facă cu ea, vor avea la vîrsta asta un zbucium existențial specific adolescenței, zbucium pe care cel care s-a însurat la 25 de ani nu-l mai are, pentru că acum are alte griji decît spleen-ul urban și angst-ul existențial. Are nevastă și poate copii, ceea ce nu prea mai lasă loc pentru mare lucru.

Mai înseamnă și multe alte lucruri, despre care nu mă pricep eu să scriu. Dar pînă la urmă tot ce contează e că dintre toate lucrurile cu adevărat importante cel mai mare e dragostea, după cum foarte bine zicea și Pavel acum vreo două mii de ani. Și cu toate astea a rămas și el un adolescent pînă a fost omorît, pentru că n-a fost însurat niciodată.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.