O întîmplare funny

Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.

Jurnalul căpitanului Nu-știu-ce

Orice altceva ar mai însemna banii, astăzi ei înseamnă în primul rînd libertate. Libertatea să stai singur în loc să stai cu părinții care îți spun la ce oră să vii acasă. Libertatea să îți alegi hainele care îți plac, în loc să te rezumi la cele pe care ți le poți permite. Mai presus de orice mi se pare libertatea de a face ce vrei cu timpul tău. Dar mai înseamnă și libertatea să fii alături de prieteni sau alte persoane apropiate în momente dificile sau importante pentru ei.

Sîmbătă seara, Fabianni Belemuski, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, și-a lansat la Madrid prima carte din cariera lui de scriitor, care sînt sigur că va fi una lungă și productivă. Cartea se cheamă El diario del capitán Nwo Sékke y otros cuentos și a fost lansată în cadrul decernării premiilor Niram Art 2010, unde au fost prezente nume ca Varujan Vosganjan și chiar nume mult mai mari decît acesta, ca discipolul marelui Salvador Dali, Onik Sahakian, el însuși un pictor remarcabil. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo, dar n-am reușit să ajung din cauza banilor. Un exemplu, poate nu dintre cele mai nefericite, dar cel putin pentru mine destul de semnificativ, despre importanța banilor în raport cu libertatea. În orice caz, evenimentul a fost un succes și fără mine acolo. Și pentru că mi se pare o ocazie potrivită, o să-i urez succes lui Fabianni aici, oarecum în public, cu speranța că la urmatoarea lansare, unde voi fi și eu prezent, va fi invitat, de ce nu?, și Regele Spaniei, care a fost și la aceasta prezent, dar doar într-un tablou imens, după cum se poate vedea în fotografie.

A fi sau a nu fi, mai ales a nu fi, român

N-am votat în primul tur pentru că mi-a fost lene să merg tocmai în sectorul 2, pe unde am eu buletinul. În schimb, în al doilea tur, am votat la 4000 de km distanță, în Spania. De asemenea, tot acolo a fost prima dată cînd am simțit că sărbătoresc ziua națională a României. Într-un centru cultural, cu expoziție de pictură, fotografie, mîncare românească etc, în Alcala de Henares. Acolo unde este și casa lui Cervantes, cel care ni l-a dăruit pe Don Quijote. La un moment dat, mi se părea că semăn destul de mult cu Don Quijote. Acum nu prea mai știu de ce credeam asta. Aveam nevoie să respir aerul lui Cervantes ca să simt mai bine că sînt român. Sigur, pentru mine naționalitatea e un concept fără conținut. Există doar indivizi, nu români, spanioli, francezi. Naționalitățile, etniile și chiar rasele sînt simple accidente istorice fără prea mare utilitate. De fapt, nu doar că nu au utilitate, dar au făcut atîta rău încît ar trebui să ne fi debarasat de mult de ele, dacă așa ceva ar fi posibil.

La evenimentul ăsta am ajuns datorită prietenului meu  Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art  și care m-a suportat  cît am stat la Madrid. Revista Niram Art este doar parte dintr-un organism creat de pictorul român Romeo Niram, pe care am avut plăcerea să-l cunosc și eu, tot datorită lui Fabianni. Iar Espacio Niram este un local situat în inima Madridului, la doi pași de Palatul Regal și de Teatrul Regal, un local cultural născut de Romeo Niram, unde poți să ieși doar ca să bei ceva sau ca să asiști la o expoziție de pictură, fotografie sau lansarea unui volum de versuri. Curios și în contradicție cu ce spuneam mai devreme despre naționalitate, de 1 decembrie ăsta, petrecut printre străini, m-am simțit și eu aproape român. Probabil m-aș fi simțit mult mai mult român dacă aș fi avut habar ce înseamnă să fii român sau dacă aș fi crezut că propoziția „sînt român” are sens. În orice caz, seara am văzut niște dansuri populare pe scena teatrului din Coslada, o altă premieră pentru mine, și m-am minunat de cît de mult poate să îmi placă reprezentația aia folclorică.

Între Sancho Panza și Don Quijote, m-am simțit totuși ca acasă, ceea ce înseamnă că aveam dreptate cînd spuneam că naționalitățile sînt simple neînțelegeri.

PS: Madridul e un oraș foarte frumos, mult mai frumos decît Bucureștiul. Iar Spania o țară foarte frumoasă, și spun asta fără să fi văzut mare lucru din ea. Probabil mult mai frumoasă decît România.

Oameni de ceară

Toţi oamenii mari au spus la un moment dat nişte prostii mai mari de cît ei. Faptul că ai un intelect mai puternic decît al 99,99 % din populaţia lumii, nu te scuteşte de greşeli comice. Errar humanum est, nu-i aşa? Şi- asta  e toată latina mea. (Tocmai mi-a ieşit o rimă, pentru cine n-a observat)

Am vizitat ieri muzeul figurilor de ceară din Madrid (16 euro e destul de mult pentru un bilet, dar ţinînd cont de faptul că în preţul biletului intră o călătorie cu trenul groazei şi un simulator de montagne-russe…)  şi mi-am amintit de ceva spus de Immanuel Kant,  zeul raţiunii pure, în Antropologia din perspectivă pragmatică. Ţinînd cont de faptul că el vorbea serios cînd a scris ce a scris, faptul e astăzi mai mult decît comic.  O să spun imediat despre ce e vorba.  După părerea mea, atunci cînd vizitezi un muzeu cu oameni de ceară, pierzi toată distracţia dacă priveşti figurile de la distanţă. Trebuie să te apropii de ele pînă unde ai putea să le simţi respiraţia, dacă ar avea. Din cînd în cînd, mai vezi cîte o figură de ceară care simulează respiraţa, cum ar fi un model ce pozează pentru un pictor celebru, şi căruia i se ridică şi coboară sînii masivi, ca şi cum ar respira. Din păcate, nu era vorba de un nud, aşa că aparatele de simulat respiraţie stăteau bine ascunse  în spatele unei rochii ce nici măcar nu avea decolteu. Dar să revin: trebuie să te apropii de figurile alea de ceară pînă acolo unde ai putea să le simţi respiraţia, să le priveşti în ochi şi să observi cele mai mici detalii de pe piele. Dacă o să faci asta, o să ai senzaţia că ai în faţă o persoană vie al cărei spaţiu intim tocmai l-ai invadat şi care, din motivul ăsta, trebuie să reacţioneze cumva. Numai că nu reacţionează, dar ţie ţi se pare că ar putea, iar din opoziţia asta rezultă o tensiune pe care o poţi prelungi la nesfîrşit, dacă vrei, stînd acolo, nas în nas cu o figură de ceară.

Ce zicea Kant? Nu ştiu cum arătau manechinele din vitrinele de pe vremea lui, în niciun caz nu la fel de bine ca cele pe care le aranjează Puiu în zilele noastre. Oricum ar fi arătat, referindu-se la ele, Kant spunea  că manechinele trebuie să fie astfel făcute încît să nu semene prea mult cu oamenii din carne şi oase, pentru că faptul ăsta ar avea o nu ştiu ce semnificaţie metafizică care ar tulbura ordinea raţională a Universului. Sînt curios cum s-ar simţi Kant dacă ar vizita muzeul pe care l-am vizitat eu aseară. Aş fi dispus să-i plătesc eu cei 16 euro, chiar dacă, sînt sigur, Kant nu ar vrea să profite de trenul groazei sau de simulatorul de montagne-russe, considerîndu-le mult sub demintatea lui de părinte al raţiunii pure. Şi eu l-aş înţelege perfect. La fel de curios sînt ce părere ar avea Kant de realităţile noastre virtuale, în care ne putem alege după plac identităţile, de manipularea genetică şi clonare şi, mai ales, de emanciparea femeii, care, după el, e făcută dintr-un material metafizic inferior celui din care e făcut bărbatul.