De ce Edi Constantinescu reprezintă un pericol privat la fel de mare ca Lucian Cristescu

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Anunțuri

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Şarpele mişcător e în ochii privitorului

Se zice că frumuseţea e în ochii privitorului. Asta e adevărat, cel puţin într-o anumită măsură. În ce măsură, mai exact, nu poate să spună nimeni. E limpede ca lumina zilei că există un frumos pe care privitorul îl pune în obiectul pe care îl priveşte, care e, adică, rezultatul modului său unic de a vedea lumea. Dar la fel de limpede e că există şi un frumos obiectiv, unul pe care nu-l poate nega nimeni şi care îţi sare în ochi indiferent dacă îl aveai tu deja acolo ori ba.

E absolut firesc că nu ştim în ce măsură frumosul e în ochii privitorului. Ştiinţa modernă ne-a învăţat un lucru pe care unii nu pot să-l înghită, dar elementar pentru oricine are un pic de habar de problemele mai noi ale ştiinţei, anume că există o limită fundamentală a cunoaşterii noastre, un hotar dincolo de care nu putem trece cu cunoaşterea noastră, hotar a cărui natură este dată tocmai de cunoaşterea noastră. Interesant lucru. Şi plin de semnificaţii. Mă refer la principiul incertitudinii din mecanica cuantică, principiu care e de fapt coloana vertebrală a mecanicii cuantice, adică un principiu în funcţie de care aceasta stă în picioare sau cade.

Deci dacă avem probleme în a şti cum stă treaba în ceea ce priveşte particulele elementare, nu ştiu cum ne putem aştepta  să înţelegem prea mult din chestiuni mult mai importante cum e frumuseţea şi dacă e în ochii privitorului sau ba.

În orice caz, uite ceva ce sigur e în ochii privitorului. În fotografia de mai jos se poate vedea una dintre cele mai celebre iluzii optice, numită şerpi rotitori. Imaginea e compusă în aşa fel încît în zonele defocalizate, cînd te uiţi la ea, ai impresia ca   se învîrt cerculeţele care o compun. Doar că atunci cînd plimbi pe ea punctul de focalizare, observi că de fapt nu se mişcă nimic. Concluzia e că şerpii rotitori sînt doar în ochii tăi şi nicăieri altundeva. Ceea ce în niciun caz nu se poate spune despre frumuseţe.

PS: Scrisesem „coroana vertebrală” în loc de „coloana vertebrală”. Mi-a sărit în ochi în seara asta cînd am recitit textul (îmi place să îmi citesc textele). Sper că nu a apucat să rîdă foarte multă lume de mine. Eh, nu stiu de ce îmi fac griji..Bineînțeles că nu a rîs multă lume de mine, pentru că la mine pe blog nu e niciodată multă lume. Au rîs doar cei doi, trei care m-au vizitat.

De ce există ceva mai degrabă decît nimic?

Întrebarea fundamentală a filosofiei este titlul postului meu de azi: de ce există ceva mai degrabă decît nimic? Filosofia şi-a pierdut astăzi locul de regină a cunoaşterii pe care îl avea odată, fiind retrogradată la poziţia de „femeie de serviciu” însărcinată cu curăţenia şi ordinea printre celelalte ştiinţe. Adică, filosofia nu mai îndrăzneşte să spună ceva prin propriile puteri, limitîndu-se la un metadiscurs ştiinţific, adică un discurs despre discursurile ştiinţelor. Asta pentru că ştiinţa este noua regină absolută a cunoaşterii. Doar ceea ce poate fi verificat ştiinţific, adică experimental, doar ceea ce este falsificabil şi în principiu accesibil empiric mai este astăzi serios.  Restul sînt vise şi fumuri şi poveşti de adormit copiii.

Dacă e aşa, ne-am aştepta ca întrebările filosofiei să nu ne mai intereseze astăzi. Dar nu-i aşa că ne interesează? Nu-i aşa  că încă ne bîntuie toate fantomele filosofiei? Că întrebările ei nu ne dau pace? Oricum ar fi şi indiferent cîţi dintre noi se simt bîntuiţi în acest fel de problemele ultime pe care doar filosofia şi le poate pune, un fapt e absolut remarcabil.

Uite care. Dintre toate ştiinţele, fizica e cea mai ştiinţă, dacă pot să spun aşa. Aş putea să explic de ce, dar nu e aşa de important acum. Cine nu mă crede, să-mi spună. Deci ştiinţa e, într-un sens, echivalentă cu fizica. Dar întrebarea cea mai importantă a fizicii în momentul de faţă e (o, răzbunare a filosofiei şi a chestiunilor ultime pe care pozitiviştii şi materialiştii le luau în rîs!) identică cu întrebarea fundamentală a filosofiei. Anume: de ce există ceva mai degrabă decît nimic. În termeni tehnici, misterul fundamental al fizicii este de ce universul a favorizat materia şi a defavorizat antimetaria, ceea ce e doar un altfel de a spune de ce există ceva mai degrabă decît nimic. Materia şi antimateria sînt chestii care atunci cînd se întîlnesc se anihilează reciproc cu eliberare de lumină. La un moment dat în istoria universului, materia şi antimateria s-au întîlnit şi din conflagraţia asta universală (la propriu) a ieşit victorioasă materia. Ce se vede acum e făcut din materie, iar antimateria e atît de rară încît ar putea fi considerată p specie pe cale de dispariţie. Oamenii de ştiinţă se întreabă de ce a cîştigat materia şi recunosc că, deocamdată, nu au habar.

Problema, zic eu, nu e doar că nu au acum habar. Dar că întrebarea asta necesită un răspuns dincolo de competenţele ştiinţei. Faptul că ştiinţa ne-a adus din nou în faţa mirării ultime din care a luat naştere filosofia şi ne lasă acolo uimiţi, ca viţelul la poartă nouă, ar trebui să spună ceva celor care au urechi să audă şi ochi ca să vadă. Dar mai ales inimă ca să înţeleagă.

Sensul vieţii în buzunarul meu stîng

Eşti aproape singur pe Bulevardul Unirii la ora doişpe noaptea alergînd pe bicicletă. Casa Poporului îţi ocupă tot orizontul, cu lumina ei galbenă de apus de soare artificial. Aerul are temperatura perfectă, a unei călduri răcoroase şi un miros care te ameţeşte. Pedalatul face să se elimine un val de endorfine care îţi amplifică buna dispoziţie pe care o aveai deja.

În timp ce mergi fără mîini şi cu nasul în vînt inhalînd mirosurile fermecate, în buzunarul stîng îţi vibrează telefonul. Ai primit un mesaj. Eşti aproape sigur de la cine e şi te străbate un fior de bucurie. Amîni cîteva secunde momentul în care îl vei citi, cumva pentru a-ţi prelungi plăcerea. Îl citeşti. Nimic neaşteptat dar cu toate astea eşti surprins. Starea de bine e acum în vîrf. Continui să pedealezi cu şi mai mare entuziasm. Toate motivele de îngrijorare şi în general toate lucrurile care pot să ţi producă cea mai mică stare de disconfort psihic sînt împachetate bine şi aruncate undeva în spatele conştiinţei şi de acolo nu mai au nicio putere. Totul e bine în lume. Ştii că nu e aşa, dar tu aşa simţi, şi din contradicţia asta apare o tensiune ce riscă să-ţi umbrească bucuria, aşa că o expediezi repede în spate. Da, totul e bine cu tine şi totul e bine în lume. Nu poţi să doreşti nimic mai mult de la viaţă, eşti plin de ea. Ştii că viaţa nu poate şi mai ales nu trebuie să aibă alt sens decît cel pe care îl simţi învăluindu-te în timp ce pedalezi senin în sus pe lîngă Casa Poporului.

În cîteva minute începe să plouă şi dintr-o dată nimic nu mai e bine.

Cine rîde, ajunge!

Mi se aplică şi mie vorba asta din titlu. Mai ştiţi ce ziceam ieri despre superstiţioşi? Pe scurt, ziceam că funcţionează doar în cîţiva neuroni, din miliardele pe care le au. Acum vreo două ore, însă, aşteptam la intrarea în biroul decanului şi m-am uitat la ceas. Era 11:11. Am zîmbit, gîndindu-mă la vremurile de mult trecute în care, cînd mă uitam la ore fixe, speram să însemne că „mă iubeşte”. Acum am crescut şi mi se par doar coincidenţe fără sens. Şi bineînţeles că asta sînt. De ce, adică, ar şti ceasul dacă mă iubeşte cineva? Şi presupunînd că ar şti, de ce s-ar obosi să îmi spună? Doar că în secunda aia îi spun, amuzat, unei colege care era lîngă mine, despre întîmplarea asta. Ea rîde dar îmi spune că azi sîntem în ziua a 11-a, luna a 11-a. În momentul ăla m-e trecut un fior de superstiţie. Asta chiar trebuie să însemne ceva! Mă întreb cum m-aş fi simţit dacă am fi fost în 2011 în loc de 2009, sau în 1111. Tipii ăia care trăiau în 1111 au pierdut ocazia să se uite la ceas la ora 11:11, în data de 11.11.11, pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri de mînă iar alea de perete erau rare. Poate pe vremea aia, în plin Ev Mediu, o fi însemnînd ceva să te uiţi la ceas în astfel de momente rare, dar azi, într-o lume luminată de flacăra ştiinţei, nu mai înseamnă nimic, din păcate. Ah, că bine zicea Blaga despre corola de minuni a lumii!