Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

Under the sun

The sun, when at its highest, has this deeply misleading effect of having us believe that there are no shadows in the world, or even more than that, that no shadow is even possible. In a perfect world there is no shadow nor is it possible to have shadows, but our world is far from perfect and therefore is full of shadows. Some more extreme oriental philosophies would say that it consists of nothing but shadows. This is certainly not the case, because we have the sun. Nevertheless, to forget that shadows are part of our world is unfair.

But why think of shadows when the sun shines and the birds are singing? Probably the best ability human beings have is that of living exclusively in the present. Sure, now and then we dig into our memories and take short walks into our past. Equally rare as those walks into the past are our short projections into the future. But most of the time we are creatures of the present. It’s ike we don’t care about passing time, each of us living in his own eternity, like having a private island in time. Happily, in time you don’t have to be rich in order to have an island, as it is the case in space. What is even more remarkable about our ability to live in the present is that the present we live in is not a real present, but an idealized one in which the best of our past and our hopes for the future coexist.

There is, however, a class of people we usually call pessimists. After attaching this label, we discard them easily as anomalies. But pessimists are those of us who have lost the ability to live under the ever-shining sun. Their islands in time have been shattered. This may be because their lives have been hell or because they are born with a distrustful eye that sees the shining sun as the ephemeral thing that it is. The ultimate reality, for this eye, is not the shining sun, but death. The pessimist spends his life staring at death and death stares back at him every second of his life. Emil Cioran is probably the best representative of this kind of built-in pessimism which is  further qualified as nihilism.

Be that as it may, built-in or taken from life, pessimism is nevertheless the more brave and more lucid way of seeing, because it is not tricked by the shining sun into believing that there are no shadows in the world or, or even worse than that, that no shadows are possible.  For the lucid eye of the pessimist, instead of joyful rays of light, the sun radiates nothing but shadows.