Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.

Nu mă uit la televizor

Nu mă uit aproape niciodată la televizor. Și bine fac. Era o vreme cînd mă uitam. Acum televizorul mi se pare tembelizor și atîta tot. Însă mai devreme televizorul era aprins, din inițiativa altcuiva, și am văzut știrile. Printre altele, am auzit că au fost găsite două prostituate moarte, în casa unui client, zicea televizorul. Mă gîndesc acum, nu atunci cînd am auzit știrile, pentru că atunci nu gîndeam- în general cînd te uiți la televizor, gîndirea e suspendată, și tocmai d-aia televizorul se mai numește și tembelizor- că în momentul în care prostituatele erau omorîte de clientul lor turbat, din cine știe ce motiv, eu citeam din Weber fără să am habar. Nimic din învelișul metafizic care unește toate ființele nu m-a avertizat de comiterea unei duble crime, ca în Minority report, interesantul film cu Tom Cruise. Durerea, nebunia, delirul criminal, animalitatea însăși dezlănțuite, n-au ajuns în niciun fel la mine, nu mi-au tulburat liniștea. Și e bine că e așa, altfel cum aș mai putea trăi dacă aș fi afectat de toate dramele care se petrec fie și numai pe o rază de cîțiva kilometri în jurul meu? Îmi continui netulburat existența, indiferent la sirenele pe care le aud trecînd din cînd în cînd pe Calea 13 Septembrie,  surd la țipetele disperate ale poveștilor care le pun în mișcare.

 

PS : Tocmai am aflat că era vorba de o singură prostituată, nu de două și că a fost omorîtă pentru că nu s-a-nțeles la preț cu clientul. Criza asta! Mă întreb de ce prima dată am auzit că e vorba de două, nu de una. Nu vreau să dau vina pe alții, dar era ceva în vocea omului de la știri care făcea totul să sune atît de senzațional, încît prin alte mijloace decît limbajul spunea că sînt două moarte, nu una. Mai există și posibilitatea ca în promo-ul știrilor, căci acolo am auzit prima dată, să se fi spus că sînt două victime, pentru că două prostituate moarte atrag de două ori mai multă audiență decît una singură.