Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.

Hai România!

Avionul a aterizat bine. A decolat și a aterizat bine din nou, deși în Stockholm ningea. M-am descurcat binișor să ajung în din aeroport (Arlanda) în Uppsala. Din aeroport pleacă trenuri de mare viteză care  te duc unde vrei, dar eu am plecat cu autobuzul de mai mică viteză, care m-a dus mai ieftin. Deși destul de scump, mi s-a părut mie. În stația de autobuz era un francez care venea la Uppsala să învețe engleza și care era mai aerian decît mine, pentru că eu măcar vorbeam engleză fluent. L-am întrebat de ce a venit tocmai la Uppsala să învețe engleză. N-a înțeles ce l-am întrebat prea bine. Mi se pare firesc, doar venea să învețe engleza, dar tot n-am înțeles de ce alesese Suedia pentru asta. Negăsind prea multe de discutat cu un francez care nici măcar nu știa bine engleză, l-am întrebat dacă auzise de Cioran. N-auzise. Ce vrei, era student la „computer science”!

Mi-am tîrît bagajele prin Uppsala pînă la locul de unde trebuia să iau cheile noii mele locuințe. Noroc că era zăpadă și alunecau, căci roțile nu ar fi făcut prea bine față. M-a uimit și mă uimește și acum că aici toată lumea vorbește engleza. Despre amabilitatea cu care îmi răspundea toată lumea cînd puneam tot felul de întrebări de  nou venit și le stîlceam frumoasa limbă, nu mai zic nimic. Dar faptul că toată lumea vorbește engleză mi se pare extrem de interesant.

Acasă mă aștepta o hîrtie  care mă iniția în tainele reciclatului gunoiului. Recunosc, la început m-a speriat, dar apoi mi-am dat seama că lucrurile sînt exact așa cum trebuie să fie. E drept, poate exagerează un pic suedezii ăștia! Căci ei nu doar că nu amestecă plasticul cu hîrtia, dar fac diferență între plastic moale și plastic tare și între sticlă colorată și sticlă necolorată. Ajungi astfel la mai multe sortimente de gunoi decît sortimente de înghețată la gelateria din Mall. Eu deja am cinci saci diferiți în care pun diferitele tipuri de gunoi și probabil că n-o să-mi ajungă.

Când mă gîndesc la România noastră unde se aruncă sticle de bere din mașină (sticle de sticlă și sticle de plastic, sic!), unde gunoiul menajer se amestecă cu baterii goale și pungi de plastic, înțeleg mai bine de ce ni se spune că sîntem din lumea a treia și îmi vine să strig „hai România!”  Hai afară din groapa de gunoi în care ești. Sau care ești.  Dar mai bine hai noi afară din România, dacă putem. S-o lăsăm pustie vreo sută de ani, să ne amestecăm și noi cu lumea civilizată și să ne întoarcem în ea transformați și demni de meleagurile pitorești care astăzi, din păcate, sînt locuite.

Că tot veni vorba de locuit, am găsit aici o bucătărie complet utilată, aspirator, fier de călcat și alte lucruri care m-au surprins.  Tot ce mai trebuie să fac acum e să încerc să descopăr bucătarul din mine și să-l pun la treabă. Lilla Sunnersta e un complex de locuințe destinat studenților străini, un fel de cămin de-al nostru dar condus după cu totul alte reguli și ridicat la o putere a confortului de neînchipuit în România. Știam asta, dar tot m-a surprins să găsesc aici, pe lîngă toată mobila extrem de drăguță marca (ghici) Ikea, fier de călcat și aspirator. Ultima dată cînd m-am mutat într-o garsonieră, în București, tot ce avea în ea era un pat vechi de vreo 20 de ani.

PS: Îmi cer scuze, nu atît cititorilor, cît mie însumi, pentru postul ăsta, care e plat și nu spune nimic interesant. Doar că aveam pe suflet chestia asta cu gunoiul. Trebuia s-o spune neapărat! Restul e garnitură.