În căutarea perfecțiunii

S-ar putea spune că una dintre cele mai mari provocări ale condiției umane este acceptearea imperfecțiunii. Imperfecțiunea lumii, imperfecțiunea oamenilor, imperfecțiunea mea. Dintre toate, probabil imperfecțiunea personală e cea mai greu digerabilă. Că ești mult mai prost decît îți place să crezi, mai rău, mai leneș și așa mai departe- să faci pace cinstită cu tine acceptînd toate astea, aceasta este ultima frontieră, nu spațiul, cum ar vrea căpitanul Picard să ne facă să credem. La imperfecțiunea celor din jur, în schimb, ne raportăm mult mai ambivalent. Ne bucură și ne întristează în același timp. Ne bucură pentru că în imperfecțiunea celor din jur găsim, printr-un procedeu obscur de inversiune psihologică, compensare pentru propriile noastre imperfecțiuni. Și ne întristează pentru motive evidente cărora n-are rost să le mai spunem pe nume. Ne plimbăm imperfecți, înconjurați de oameni imperfecți, într-o lume imperfectă, dar, culmea ironiei, mereu în căutarea perfecțiunii. De unde ne-o fi venit ideea asta?

Cum m-am întîlnit cu moartea pe drum

M-am întîlnit cu moartea pe drum înainte de a împlini un an. Bunica îmi poveşte că am răcit brusc şi grav la plămîni. Locuiam la 30 de km de cel mai apropiat spital şi nu exista nicio maşină pentru a ajunge la spital, cu excepţia autobuzelor vechi şi leneşe specifice mediului rural. Specifice mediului rural de acum 27 de ani, mai exact.

Bunica îmi povesteşte cu emoţie în glas că mă ţinea în braţe şi starea mea era atît de proast încît nu ştia dacă o să mai ajung în viaţă la spital. La un moment dat, într-un sat vecin, Rădoieşti, care întîmplător era chiar satul natal al bunicii mele, m-am întîlnit cu moartea. Un cortegiu funerar blocase drumul iar autobuzul a fost nevoit să oprească. Bunica nu mai ştie dacă îi povestise deja şoferului despre starea mea gravă sau atunci l-a implorat să facă ceva pentru a merge mai repede mai departe. Cert este că şoferul a coborît din autobuz şi făcut un apel patetic mulţimii din cortegiul funerar. Deşi eram prea mic şi prea bolnav pentru a-mi aminti cuvintele astea, n-o să le uit niciodată. Glasul bunicii tremură cînd redă ce a spus atunci şoferul care probabil că mi-a salvat viaţa: „Oameni buni, ăsta e deja mort. Dar avem în autobuz un copil care o să moară dacă nu ne faceţi loc să trecem” . Copilul eram eu şi mă întîlnisem prematur cu moartea altcuiva şi eram la doi paşi de a mă întîlni prematur cu propria mea moarte.  Dar n-am murit atunci, din moment ce sînt aici acum ca să scriu despre cum n-am murit atunci. Şi sînt fericit că n-am murit şi că pot să scriu despre asta. Şi mă întreb ce face acum şoferul de autobuz de ţară care mi-a salvat atunci viaţa cu elocvenţa lui simplă dar extrem de eficientă.

Şi mai mă întreb dacă sentimentul de familiaritate cu moartea pe care îl am acum, adică de om care priveşte ades moartea în ochi şi e mereu conştient de duşmanul ăsta nemernic şi ultim care pîndeşte după colţ, nu a fost cumva cauzat de întîlnirea mea cu moartea înainte de a împlini un an, într-un autobuz îngheţat.