La mulţi ani, bătrîne Isaac

A văzut toată lumea merele de pe Google, nu-i aşa? Ele mi-au amintit că astăzi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Probabil puţine nume au o sonoritate la fel de răsunătoare ca cel al lui Isaac Newton, şi nu degeaba, pentru că omul acesta poate fi considerat un eveniment cosmic în istoria gîndirii omeneşti. Matematician, fizician, dar şi un cercetător pasionat al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, profeţiile din Daniel şi Apocalipsa sînt doar nişte chestii cu iz de basm pe care nu le-au considerat niciodată suficient de importante pentru a le acorda din timpul lor. Poate nu ar strica să înveţe şi ei cîte ceva despre lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Paleologu (care are o carte ce se numeşte chiar aşa, Despre lucrurile cu adevărat importante ), de la marele Isaac. Uite ce ce spunea el despre el însuşi: „Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

 

Vorbele astea mi-au adus aminte despre ce spunea un al mare om, poate nu la fel de mare, dar mare, în orice caz. E vorba despre Karl Popper, care spunea, citez din memorie, „poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu poate mai puţine decît tine, dar sîntem amîndoi egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă, în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că e ziua lui Newton, mă gîndeam că am încredere nemăsurată în ce poate să facă ştiinţa, dar că am o neîncrere la fel de mare în ce poate să ştie ea. Cred că Isaac Newton nu ar fi împotriva acestui gînd.

La mulţi ani, bătrîne geniu! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, îţi urez oricum. Şi îmi pare rău că nu m-am născut şi eu azi, de ziua ta.

PS: Conexiunea la internet mi-a jucat nişte feste.  Am scris odată textul ăsta şi credeam că l-am pierdut.  L-am scris din nou şi cînd am postat am văzut că mersese de prima data. Le păstrez pe amîndouă, pentru că e interesant să le compar, chiar dacă sînt aproape identice.

La mulţi ani

„La mulţi ani” nu are valoare de urare, ci de memento. De fapt, nu mai are, căci poate la un moment dat, cînd oamenii erau în general mult mai superstiţioşi decît sînt astăzi, se credea că urarea asta chiar poate înmulţi anii. Se pare că urarea de sănătate pentru cineva care strănută datează din Evul Mediu, cînd strănutul era semnul morţii şi cînd oamenii credeau că pot întîrzia moartea prin cuvinte, un fel de magie.

Dar astăzi ne bazăm pe medicină să ne înmulţească anii, nu pe urări. Cum se explică atunci perpetuarea urării şi sentimentul de trădare pe care îl simţim atunci cînd nu ni se urează la mulţi ani de ziua noastră? Fiecare aniversare e totodată o reafirmare a existenţei: împlinesc ani, deci exist. Urările de „la mulţi” ani sînt simple reflectări ale existenţei noastre în ceilalţi : îmi urezi „la mulţi ani”, deci îţi aminteşti că exist, deci exist într-o oarecare măsură şi pentru tine. Aşa că atunci cînd „ziua noastră” trece fără urări de la mulţi ani, nu ne temem că vom muri mai repede, ci ne simţim uitaţi de lume, singuri în cel mai absolut sens al cuvîntului.

Dar unii, printre care mă număr şi eu, nu reuşesc să ţină minte datele de naştere ale celor apropiaţi. Ăştia ar trebui să îşi treacă prin agende, telefoane, Facebook, Yahoo , toate datele de naştere ale celor din jur, dar de obicei, în afară de faptul că stau prost cu memoria, mai sînt şi leneşi. Aşa că nu fac nici asta. Eu uit de fiecare dată cînd e ziua mamei, a tatălui, a bunicilor, a fraţilor, a prietenilor, a colegilor.

Cel mai recent am uitat de Puiu, despre care scriam acum cîteva zile, mai mult în glumă decît serios. Dar el, fiind un om de trebă, nu s-a supărat, ba chiar m-a invitat la petrecerea foarte selectă din seara asta. Aşa că îi spun aici  un „la mulţi ani” foarte serios, ca să compensez uitarea. Si le mai urez si tuturor celor de care am uitat vreodată, şi care sînt mulţi. Ca şi celor de care o să uit de acum încolo, şi care sînt şi mai mulţi.