Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Despre distanțe și alți demoni

Nu știu de ce îl parafrazez mereu pe Marquez. Probabil e ceva extrem de poetic în titlul lui (Despre dragoste și alți demoni) care exercită asupra mea o fascinație de durată.

Trăim într-o lume în care distanța e o specie pe cale de dispariție. Altă dată, distanța, adică depărtarea în spațiu, avea o realitate cu care toată lumea era resemnată. Astăzi, de cînd avem automobil, avion, telefon mobil și internet, distanța este atacată din toate părțile. Nu atît de mult în sensul că nu mai există, ci mai ales în sensul că nu mai avem capacitatea de a de împăca cu ea. Ne-am pierdut liniștea resemnată cu care predecesorii noștri se raportau la spațiu și implicit la timp, aceea prin care stăteau o lună într-o barcă sau prin care așteptau șase luni o scrisoare de  la cineva drag. Anihilarea definitivă a distanței, care o dispară chiar și de pe harta cognitivă a speciei umane la un moment dat, o să vină odată cu inventarea teleportării, dar cred că pînă atunci mai avem ceva de așteptat. Dispariția distanței nu e în totalitate un lucru bun, dar presupun că are mai multe avantaje decît dezavantaje. În orice caz, e o direcție înspre care istoria pare să mergă ca vrăjită. Dacă de vreun vrăjitor bun sau rău, asta n-am cum s-o știu.

Cineva îmi povestea cum, acum mulți ani, cînd nu erau telefoane mobile, a primit vestea că primul lui născut era mort. El era dintr-o localitate din apropiera Alexandriei și atunci lucra în București. Distanța era de vreo sută de kilometri. Cu totul nesemnificativă am spune azi, dar acum 50 de ani 100 de kilometri însemnau altceva. Vestea a ajuns la el sub formă de zvon (Bă, vezi că tu ești bine p-aici și acasă ți-a murit copilul). Avea 18 ani și soția 14. Avea să afle mai tîrziu  cum copila de 14 ani se rostogolise în somn peste copilul de cîteva luni și îl omorîse. O tolomacă, o califică el acum, cu un zîmbet amar în rostire. Cînd a ajuns acasă, copilul era deja înmormîntat. Așa ceva n-ar fi fost posibil în epoca sms-ului. Omul acesta a îndurat incertitudinea, car mi se pare a fi imposibil de suportat, de a ști dacă omulețul ieșit din el mai trăiește sau nu. Noi astăzi, în epoca mesageriei instante, nu mai putem să ne împăcăm cu incertitudini mult mai nesemnificative (cum ar fi aceea de a ști dacă cel/cea cu care vorbim pe “mes” nu ne răsunde timp de două minute pentru că nu are chef de noi sau pentru că efectiv are ceva de făcut).

Reversul monedei este că, într-o lume în care distanța fizică este pe cale de dispariție, oamenii devin din ce în ce mai mult insule izolate, din ce în ce mai autiști, din ce în ce mai închiși în universurile lor private virtuale și în jocurile lor de limbaj, puțin inteligibile pentru alții. În ciuda dispariției distanțelor, homo modernus este cea mai singuratică ființă din istoria speciei umane. Asta o demonstrează, printre altele, și bolile psihice care în modernitate au luat o amploare îngrijorătoare (afirmația asta nu e științifică, adică, nu am acces la statistici care compară bolile de acum 1000 sau 100 de ani cu cele de azi, e mai degrabă o generalizare poetică dar într-o anumită măsură cu rădăcini în realitate).

Oricum ar fi, eu cred că o lume în care există teleportare ar fi mult mai interesantă decît asta. Și o să fie, în legătură cu asta n-am nicio îndoială. E doar o chestiune de timp. Sau, altfel spus: de abolirea totală a distanței în spațiu ne desparte doar oarecare distanță în timp.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Nu mă uit la televizor

Nu mă uit aproape niciodată la televizor. Și bine fac. Era o vreme cînd mă uitam. Acum televizorul mi se pare tembelizor și atîta tot. Însă mai devreme televizorul era aprins, din inițiativa altcuiva, și am văzut știrile. Printre altele, am auzit că au fost găsite două prostituate moarte, în casa unui client, zicea televizorul. Mă gîndesc acum, nu atunci cînd am auzit știrile, pentru că atunci nu gîndeam- în general cînd te uiți la televizor, gîndirea e suspendată, și tocmai d-aia televizorul se mai numește și tembelizor- că în momentul în care prostituatele erau omorîte de clientul lor turbat, din cine știe ce motiv, eu citeam din Weber fără să am habar. Nimic din învelișul metafizic care unește toate ființele nu m-a avertizat de comiterea unei duble crime, ca în Minority report, interesantul film cu Tom Cruise. Durerea, nebunia, delirul criminal, animalitatea însăși dezlănțuite, n-au ajuns în niciun fel la mine, nu mi-au tulburat liniștea. Și e bine că e așa, altfel cum aș mai putea trăi dacă aș fi afectat de toate dramele care se petrec fie și numai pe o rază de cîțiva kilometri în jurul meu? Îmi continui netulburat existența, indiferent la sirenele pe care le aud trecînd din cînd în cînd pe Calea 13 Septembrie,  surd la țipetele disperate ale poveștilor care le pun în mișcare.

 

PS : Tocmai am aflat că era vorba de o singură prostituată, nu de două și că a fost omorîtă pentru că nu s-a-nțeles la preț cu clientul. Criza asta! Mă întreb de ce prima dată am auzit că e vorba de două, nu de una. Nu vreau să dau vina pe alții, dar era ceva în vocea omului de la știri care făcea totul să sune atît de senzațional, încît prin alte mijloace decît limbajul spunea că sînt două moarte, nu una. Mai există și posibilitatea ca în promo-ul știrilor, căci acolo am auzit prima dată, să se fi spus că sînt două victime, pentru că două prostituate moarte atrag de două ori mai multă audiență decît una singură.