Posts Tagged ‘Karl Popper’

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Un psiholog olandez a recunoscut zilele astea că a falsificat date de cercetare pe parcursul unei perioade îndelungate timp. Studiile lui, publicate în reviste prestigioase ca Science, i-au adus prestigiu şi recunoaştere din partea oamenilor de ştiinţă. El a recunoscut că a minţit şi a furat şi a declarat că îi pare foarte rău şi că îi este ruşine, dar că a făcut asta „under pressure to perform”, adică sub presiunea de produce rezultate. Presiunea asta de care vorbeste el e foarte reală, pentru că reţeta succesului este să publici şi să publici cît mai mult şi cît mai grozav. Oricum ar fi, ar trebui să îi fie ruşine! Sînt curios dacă în afară de pierderea locului de muncă şi a respectului din partea colegilor, acest fost-respectat psiholog o să fie acuzat şi de comiterea vreunei infracţiuni, dacă îl paşte puşcăria sau vreo amendă, adică.

Dar dincolo de ce o să păţească Diederik Stapel, despre care puteţi citi aici, cazul ăsta atrage atenţia asupra unei probleme foarte grave şi serioase. Anume că ştiinţa nu mai este de mult doar căutarea adevărului cum era pentru cineva ca Einstein sau alţi mari oameni de ştiinţă, ci este, înainte de orice altceva şi pentru foarte mulţi cu îndeletniciri ştiinţifice, o luptă după faimă şi bogăţie. Ceea ce înseamnă că există foarte mulţi Diederik Stapel printre oamenii de ştiinţă, cu implicaţia, greu de înghiţit şi digerat, că multe dintre cercetările ştiinţifice nu reprezintă deloc adevărul.

Bun, Karl Popper, cam cel mai influent filosof al ştiinţei, ne-a arătat de mult că ştiinţa nu ne poate spune niciodată adevărul, ci poate doar să ne arate ce este fals, dar asta e altceva. Ce învăţăm din povestea lui Diederik Stapel este că trebuie să ne păstrăm capul, adică facultatea de a recepta în mod critic o informaţie, indiferent cît de impunător ar fi oracolul ştiinţific de la care vine.

A văzut toată lumea merele de pe Google, nu-i aşa? Ele mi-au amintit că astăzi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Probabil puţine nume au o sonoritate la fel de răsunătoare ca cel al lui Isaac Newton, şi nu degeaba, pentru că omul acesta poate fi considerat un eveniment cosmic în istoria gîndirii omeneşti. Matematician, fizician, dar şi un cercetător pasionat al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, profeţiile din Daniel şi Apocalipsa sînt doar nişte chestii cu iz de basm pe care nu le-au considerat niciodată suficient de importante pentru a le acorda din timpul lor. Poate nu ar strica să înveţe şi ei cîte ceva despre lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Paleologu (care are o carte ce se numeşte chiar aşa, Despre lucrurile cu adevărat importante ), de la marele Isaac. Uite ce ce spunea el despre el însuşi: „Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

 

Vorbele astea mi-au adus aminte despre ce spunea un al mare om, poate nu la fel de mare, dar mare, în orice caz. E vorba despre Karl Popper, care spunea, citez din memorie, „poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu poate mai puţine decît tine, dar sîntem amîndoi egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă, în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că e ziua lui Newton, mă gîndeam că am încredere nemăsurată în ce poate să facă ştiinţa, dar că am o neîncrere la fel de mare în ce poate să ştie ea. Cred că Isaac Newton nu ar fi împotriva acestui gînd.

La mulţi ani, bătrîne geniu! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, îţi urez oricum. Şi îmi pare rău că nu m-am născut şi eu azi, de ziua ta.

PS: Conexiunea la internet mi-a jucat nişte feste.  Am scris odată textul ăsta şi credeam că l-am pierdut.  L-am scris din nou şi cînd am postat am văzut că mersese de prima data. Le păstrez pe amîndouă, pentru că e interesant să le compar, chiar dacă sînt aproape identice.

Îi sînt recunoscător prietenului Google că mi-a spus şi mie că azi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Fără îndoială, acest domn poate fi descris  ca unul dintre evenimentele cosmice în istoria gîndirii omeneşti.  Matematician, fizician şi cercetător al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. În mintea omului de ştiinţă modern, Daniel şi Apocalipsa sînt doar bancuri, dar cu toate astea, pentru Isaac Newton, unul dintre cele mai mari spirite care au trăit vreodată, Daniel şi Apocalipsa erau domenii de cercetare la fel de fascinante ca Universul însuşi, poate chiar mai mult. Una peste alta, oamenii de ştiinţă din ziua de azi ar avea de învăţat ceva de la bătrînul Newton.

Iată ce spunea el despre el însuşi:

„Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

Vorbele astea îmi aduc aminte de un alt mare om, poate nu la fel de mare, dar în orice caz, destul de mare, anume Karl Popper, care spunea, citez din memorie, următoarele:

„Poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu mai puţine decît tine, dar amîndoi sîntem egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că azi în e ziua lui Newton, îmi spuneam în gînd că am încredere nemărginită în ce poate să facă ştiinţa, şi o neîncredere la fel de mare în ce poate şti.

La mulţi ani, bătrîne titan! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, eu o să-ţi urez oricum…