Karl Barth despre credință și înviere

Karl Barth nu e ușor de citit, dar e o lege a naturii lumii noastre care spune că cele mai importante și frumoase lucruri sînt întotdeauna grele. Karl Barth e fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi și gînditori ai secolului XX. Conform legii deja menționate, ar fi fost împotriva naturii să fie ușor de citit și înțeles.

Redau aici un pasaj din comentariul lui Barth la Epistola lui Pavel către Romani, un comentariu lung de aproape 600 de pagini.

Credința, pentru psihologia harului, este începutul și sfîrșitul, factorul decisiv și singurul relevant. Credința asumă cu încredere implicită, că existența invizibilă a oamenilor în Dumnezeu are realitate veritabilă și concretă. Credința este pasul incomparabil și irevocabil peste frontiera care separă omul vechi de omul nou și lumea veche de lumea nouă. Credința se prezintă ca o serie de paradoxuri: vid uman-plinătate divină; absența limbajului omenesc, ignoranță și așteptare- cuvinte divine, cunoaștere și acțiune;  sfîrșitul tuturor lucrurilor omenești-începutul posibilității divine. Credința este revoluția divină și răsturnarea prin care bine-cunoscutul echilibru între DA și NU,  har și păcat, bine și rău, este perturbat și demolat. Credinciosul care este mort cu Christos vede Crucea Lui ca pe o oportunitate de a înțelege insecuritatea existenței umane ca o necesitate divină indicînd dincolo de insecuritate. Credinciosul vede începutul lui Dumnezeu în sfîrșitul omului și lumina milei în furtuna mîniei Sale. Prin credință realitatea primară a existenței umane în Dumnezeu intră în orizontul nostru; prin credință pasul incomparabil este făcut; prin credință survine transformarea ireversibilă; credinței nu îi este permis să se uite înapoi: pentru credință, în lumina Momentului absolut și a morții lui Christos, nu există nicio supoziție, ci doar realitate: pentru credință nu există doar vid, ci și plinătate; nu doar credință omenească, ci și credincioșie divină. Atunci, întrebăm, ce este ceea în ce credem? Credem că Christos a murit în locul nostru și că deci noi am murit cu el. Credem în identitatea noastră cu omul nou invizibil care stă de partea cealaltă a Crucii. Credem în acea existență eternă a noastră care este fundamentată în cunoașterea morții, în înviere, în Dumnezeu. Credem că și noi o să trăim cu el. Credem, deci, că sîntem subiectul invizibil al acelei Futurum resurrectionis.  Cu multe semne de întrebare și de exclamare, cu toate rezervele și restricțiile necesare, afirmăm că această credință este credința noastră. Dar ea stă cu totul dincolo de sfera analizei psihologice, deoarece credința este actuala și pozitiva imposibilitate care este incapabilă să accepte posibilitatea ca păcatul să aibă vreo existență în planul harului. Cel care crede este cel care și are. Dacă credem, păcatul e în urma noastră.

Credința este posibilitatea de a îndrăzni să știi ce știe Dumnezeu, și de a înceta, deci, să știi ceea ce El nu mai știe. Asemenea cunoștință, deoarece presupune chestionabilitatea tuturor capacităților umane, este dincolo de competența noastră. Tocmai această recunoaștere constituie hazardul credinței. Credința este posibilitatea care aparține oamenilor în Dumnezeu, în Dumnezeu Însuși și doar în Dumnezeu, cînd toate posibilitățile umane au fost epuizate. Credința înseamnă nemișcare, liniște, închinare- înseamnă a nu ști.  Credința face inevitabilă o distincție calitativă între Dumnezeu și om; face inevitabilă și necesară percepția contradicției dintre El și lumea timpului, a lucrurilor și a oamenilor; și găsește în moarte singura parabolă a Împărăției lui Dumnezeu. În acest moment ajungem la semnificația vizibilă a “vieții lui Iisus”. Cu claritate și precizie crescînde Iisus, Vindecătorul, Salvatorul, Profetul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este determinat de faptul crucificării, pentru că în mod clar nu trebuie să-i înțelegem viața drept ilustrare a posibilității umane, nici nu putem să-L interpretăm așa. Tot aici întîlnim semnificația vizibilă a credinței creștine, care constă în perceperea faptului că linia morții care străbate viața lui Iisus este de fapt legea și necesitatea vieții umane în întregimea ei. Realizăm că sîntem morți cu Christos, că raportat la Dumnezeu sîntem ignoranți,  și că înaintea Lui încetăm să ne mișcăm și să vorbim, că tot ce putem face e doar să ne închinăm.

Orice imperfecțiune a textului e cauzată în întregime de traducerea mea după ediția în engleză a textului lui Barth

Salvare sau castrare?

Peter Berger, unul dintre cei mai mari sociologi ai religiei în viață (care, în viața personală, e și un soi de luteran liberal), scria că, orice altceva ar mai fi religiile (deci punînd între paranteze posibilitatea ca ele sa fie revelații divine, așa cum pretind), ele sînt în primul rînd construcții omenești. Tot ce este sub soare e construcție omenească (indiferent dacă mai este și altceva în afară de aceasta) și asta spune tot atît despre fragilitatea ei constitutivă, cît și despre deșertăciunea ei ultimă (M-am uitat și iată că tot ce se face sub soare e deșertăciune și goană după vînt, zice Eclesiastul). Asta înseamnă că orice realitate suprasolară, în măsura în care se face simțită în cea subsolară, va fi în mod inextricabil împletită cu aceasta. Asta nu înseamnă că transcedentul este cumva neputincios în a se manifesta ca atare, nealterat de contactul lui cu impuritățile cărnii și contingentul imanentului. Înseamnă doar că astăzi, poate pentru prima dată în istorie, am devenit conștienți de această împletire și semnificația este una serioasă pentru oricine își propune să fie religios fără să uite că are cap, așa cum îmi propun eu.

Iată, de exemplu, cum poate lua naștere o sectă. Îmi închipui că membrii ei nu se  vedeau drept membrii unei secte, ci membrii poporului ales, singurii care au adevărul etc. La urma urmelor, asta e condiția subiectivă de posibilitate a oricărui grup religios: a crede fără urmă de îndoială că tu ai dreptate și tot restul lumii e rătăcit.

Exemplul e comic, extrem și probabil i se poate atașa o serie întreagă de calificative care îl fac prea îndepărtat de realitate ca să fie relevant. Și cu toate astea, el e adevărat. Mai bine zis a fost. Detaliile îmi scapă acum, dar este vorba de o sectă din Rusia Evului Mediu, bazată pe citirea greșită a unui cuvînt din Evanghelii. În loc de iscopito, care înseamnă salvare, ei citiseră oscopito, care înseamnă castrare. Așadar, ei citeau toate textele din Scriptură care spuneau că Iisus a venit să aducă salvarea, ca și cum ar spune că El a venit să aducă castrarea. În consecință, toți membrii ei se castrau. Să tot fii femeie în secta aia! Îmi închipui că le era extrem de greu să atragă noi membri, deși se pare că secta avut o oarecare amploare.

Acum, departe de a fi adevărat ce spunea Freud despre zei în general, că sînt simple proiecții ale psihicului uman (afirmația lui se voia științifică, dar e la fel de neștiințifică ca orice afirmație religioasă), este adevărat totuși că nu există zeu care să nu fie într-o anumită măsură contaminat de omenesc. Ceea ce face cu totul justificabilă și vital de necesară insistența unor teologi germani mai recenti (de exemplu Karl Barth) pe ideea că Dumnezeu, orice altceva ar mai fi, este înainte de toate totaliter aliter .