Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Draci cu chip de om

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Traficul din Bucureşti: între Kant şi Sartre, între sublim şi iad

Immanuel Kant a fost unul dintre gînditorii care, la fel ca Platon de exemplu, au contribuit la fixarea cursului istoriei. Multe dintre ideile lui Kant au ajuns să fie literă de lege , o lege nescrisă dar extrem de eficientă, pentru întreaga modernitate occidentală. Kant ne-a dat şi cea mai influentă definiţie a sublimului. Nu ştiu dacă am înţeles-o eu bine, dar după el sublimul este sentimentul care rezultă dintr-o tensiune sau nepotrivire a conceptului cu intuiţia. Un exemplu des folosit pentru a ilustra tensiunea asta este lumea. Am conceptul de lume în întregul ei, dar nu mi-o pot imagina în totalitatea ei. Adică, pot să spun lume şi să mă refer astfel la toată planeta  sau la toată realitatea, dar nu pot s-o cuprind pe toată într-o singură imagine. Îmi pot imagina şi  pot vizualiza, pe rînd, fragmente din lume, dar niciodată lumea în ansamblul ei. Mă gîndeam acum la sentimentul de uşurare pe care îl încearcă orice şofer care stă undeva linişitit şi aude claxoanele furioase ale celorlalţi şoferi furioşi pentru că sînt blocaţi în trafic. Cînd este el însuşi în trafic, pentru că face parte din el, nu-l poate vizualiza ca pe un ceva general, pentru că trebuie să fie atent la cum conduce. Din distanţa şi liniştea lui, însă, claxoanele celorlalţi şoferi îl pot ajuta să vizualizeze traficul ca pe o realitate generală, o entitate chiar. Dar bineînţeles că nimeni nu îşi poate reprezenta traficul în general. Putem doar să ne reprezentăm sau să vizualizăm cutare stradă, cutare intersecţie blocată, cutare accident etc, pe rînd. Deci din ideea de trafic, care e o construcţie mentală,  şi din imposibilitatea vizualizării ei rezultă sublimul. Deci n-am încotro decît să spun că pînă şi traficul din Bucureşti e sublim. În sens Kantian, desigur. Pentru că în alt sens şi ca să-l parafrazez pe alt filosof (pe Sartre care spunea că iadul sînt ceilalţi oameni), se poate spune că iadul sînt celelalte maşini.

Aşteptare. Tentativă la definiție

Aşteptarea e o anomalie a raportării noastre la timp. Fiecare secundă din numărul limitat de secunde ce delimitează existenţa noastră în timp, e unică şi irepetabilă, cum se zice, şi de aici rezultă că ar trebui să fie sfîntă. Dar timpul, chiar daca nu e doar formă a apriori a sensibilităţii noastre, cum zicea Kant, e doar o formă, al cărei conţinut e experienţa. Secundele sînt doar cupe goale ce se învîrt pe banda timpului, aşteptînd să fie umplute de contingentul (întîmplătorul) poveştilor noastre individuale. Şi dat fiind  că viaţa noastră e, în general şi pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta ciudată, formată mai mult din lucruri indezirabile, peste care vrem să trecem mai repede ca să ajungem la scurtele oaze de fericire, plăcere, linişte, împlinire etc, apare aşteptarea. Aşteptarea e pur şi simplu dorinţa de a diseca timpul şi de a extrage de acolo doar ce ne place şi din acest motiv are ca rezultat direct o incredibilă desconsiderare a timpului, această materie primă care ne dă tuturor posiblitatea să devenim alchimişti, deoarece stă în puterea fiecăruia dintre noi să transforme secundele în aur.