Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

După nou ca un bou

Deşi pot să mă laud cu un nas care în general mă duce spre literatură valoroasă şi filme bune, resimt frecvent nevoia de a şti care sînt cele mai bune cărţi şi cele mai bune filme, pentru că viaţa e prea scurtă ca s-o pierdem cu literatură de mîna a doua şi cu filme proaste.

Era  o vreme cînd credeam sincer că în miraculoasa eventualitate în care aş întîlni un peştişor de aur care s-ar oferi să-mi îndeplinească o doinţă, orice dorinţă, nu i-aş cere miliarde de euro, ci i-aş cere, mult mai greu şi mai ciudat, să facă să fie ca şi cum aş fi citit toate cărţile din lume. Pentru mine, asta era la vremea respectivă bogăţia supremă. Nu ştiu dacă şi astăzi, cînd am mai îmbătrînit şi am devenit mai lumesc, mai adîncit în viaţa asta făcută din lucruri, aş mai fi în stare să spun cu mîna pe inimă că i-aş cere peştişorului acelaşi lucru. Ce pot să spun cu mîna pe inimă e că la vremea respectivă credeam asta din toată inima.

Dar să las peştii şi cărţile la o parte. Astăzi, filmul este principala hrană pentru spirit pentru cei mai mulţi oameni. Cele mai multe filme sînt ca mîncarea de la fastfood: creează boală şi urîţenie. Filmele bune sînt mai rare şi poate mai greu de digerat, dar odată ce le-ai prins gustul nu poţi să le mai înghiţi pe cele junk.

Aici e un exemplu de listă de filme bune din anii 2000 încoace. Sigur, cele mai bune filme au fost făcute cu mult înainte de anii 2000, ceea ce înseamnă că devoratorul de filme din ziua de azi, pentru care virtutea supremă a unui film stă în aceea că este nou, iar păcatul suprem este de a fi vechi, n-o să le vadă niciodată. Nu vreau să spun că astăzi nu se mai fac filme bune. Vreau să spun că dintotdeauna s-au făcut filme bune, încă de la începutul cinematografului. Am un amic mai radical care nu se uită la niciun film care e făcut după anii 60. El e de părere că după ani 60 cinematografia a intrat într-un foarte accelerat proces de degradare. Sigur, lucrurile nu stau deloc aşa, dar are dreptate cînd spune că pentru comorile cinematografiei trebuie să săpăm prin trecut mai degrabă decît să aşteptăm să ne lovească din orizontul prezentului sau să ne pice din cerul viitorului.

 

PS: M-am bucurat să văd că pe lista asta ,  la poziţia 44 din 50, se află filmul lui Cristian Mungiu, 4 Luni, 3 Săptămîni şi 2 Zile