Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.

Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.