De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.