Semnele Timpului, un altfel de revistă

Am fost aseară la o aniversare. N-a fost aniversarea unei persoane ci a unei reviste. După cum scriam aseară, ieri în timp ce eram la BCU virusurile din corpul meu au dat lovitura și mi s-a făcut rău. Dar pentru că Hotel Parliament (situat, ghici, vizavi de Parlament) era în drumul meu spre casă, am zis onorez invitația pe care o confirasem. Nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa, dar în invitație se spunea că o să fie și tort. Și spre deosebire de Portal, un joc video-experiment unde la final afli că „there is no cake”, aici chiar a fost tort și a fost foarte bun.

Dar nu despre tort e vorba aici și nici despre virusurile mele. Ci despre Revista Semnele Timului, revistă de analiză și opinie creștină la care mai de mult îmi doream și eu să scriu. Am și scris odată dar nu destul de bine, așa că n-am fost publicat. De fapt, mi s-a spus că textul trebuie prelucrat, iar eu dintr-un impuls stupid și adolescentin, n-am făcut asta. În orice caz,  stilul meu de scris, atît cît e, nu e deloc jurnalistic. Deci probabil nu textul ar fi trebuit prelucrat, ci eu, și nu știu dacă vreau să fac asta. Dar iar am revenit la mine (mic egocentric și narcisist ce sint, după cum mi se spune din cînd în cînd).

Ieri revista Semnele Timpului a aniversat un an de la lansarea ediției online (există și una tipărită). Revista se află pe locul  17 din 96 de revistele prezente in mass-media românească, are aproape 4000 de fani pe Facebook. Dar dincolo de statistici, revista reprezintă o interesantă încercare de a prezenta știri semnificative de peste tot din lume și de a le interpreta într-un cadru, Revista nu face niciun secret din asta, creștin. Aș fi vrut să fiu în stare să spun chestia asta aseară cînd Bianca a încercat să îmi ia un mini-interviu în care trebuia doar să răspund la întrebarea: de ce citiți Semnele Timpului? Am început bine, dar am finalizat cu…sînt bolnav. Și încă sînt, dar se pare că scrisul este mai presus de toate, pentru mine, inclusiv de boală. Ha, ha!

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.