Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Apel către potenţii zilei

Pentru cei care muncesc, zilele libere sînt adevărate ocazii de sărbătoare. Sau invers, sărbătorile sînt zile libere. Cum trăim într-o lume în care (aproape) toată lumea munceşte, iar cei care nu muncesc (cu excepţia celor putrezi, pardon, putred de bogaţi) îşi doresc să muncească, rezultă că zilele libere sînt pentru toată lumea ocazii de sărbătoare. Sau că sărbătorile sînt zile libere. De fapt despre asta vreau să reflectez în scris cîteva momente. Sau fraze.

Sărbătorile care sînt declarate zile libere sînt în general sărbători religioase sau istorice. Ziele trecute a fost Sfînta Maria şi ne-am bucurat toţi de un weekend prelungit (pe care eu nu l-am folosit cum ar fi trebuit, dar asta a fost problema mea). O altă zi liberă e ziua unirii. Atît sărbătorile religioase cît şi cele istorice sînt poveşti abstracte, iar în afară de faptul că ne bucurăm de ziua liberă nu mai înseamnă mare lucru.

De fapt sînt convins că nu mai înseamnă absolut nimic în afară de asta. E adevărat că e mai uşor să crezi în sfinţi decît în Dumnezeu, pentru că pe sfinţi i-a văzut cineva la un moment dat, în schimb pe Dumnezeu nu prea l-a văzut nimeni, iar oamenii, omeneşti cum sînt, au nevoie de chestii materiale în care să creadă, uitînd că chestiile materiale anulează credinţa. Dar şi asta e altă poveste pe care n-am de gînd s-o spun acum. La fel stau lucrurile şi cu privire la sărbătorile istorice: faptul că la 1 decembrie 1918 a avut loc Marea Unire, nu are niciun fel de însemnătate existenţială pentru individ, şi totuşi se bucură de o zi liberă.

Am scris  toate astea pentru că vreau să  militez pentru un proiect de lege. Argumentez că singura săbrătoare care are o oarecare miză existenţială este ziua de naştere a fiecăruia. Aşadar, militez pentru un proiect de lege prin care ziua de naştere  a individului să devină zi liberă de la muncă.  Propunerea mea are mult mai mult sens decît toate zilele libere pe care le avem pînă acum. Ziua de naştere a României înseamnă foarte puţin pentru noi. Pentru mine nu înseamnă absolut nimic. Dar să zicem că eu sînt o deviaţie de la linia patriotismului (patriotismul e o simplă neînţelegere, asta o  înţelege oricine se gîndeşte cît de cît serios la treaba asta). Oricum, ziua de naştere a unei ţări are puţină însemnătate existenţială pentru un individ, este în orice caz mai puţin importantă decît ziua lui de naştere. Căci ziua mea de naştere este în realitate ziua în care întreg  Universul începe să existe. Pentru că înainte să mă nasc eu nu exista universul. Şi după ce o să mor eu n-o să mai existe. Aşadar miza existenţială a zilei de naştere este maximă, absolută. Este în orice caz mai mare decît miza existenţială a Sfintei Maria sau a Marii Uniri.

Nu ştiu cine este în măsură să propună un astfel de proiect de lege şi probabil că respectivul nu-mi citeşte blogul. Aşa că dau întîlnire tuturor cititorilor mei în faţa guvernului sau în faţa parlamentului unde să strigăm cît ne ţin corzile vocale că vrem liber de ziua noastră.