Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui

Mitt Romney pierde nicio ocazie de a gafa grav. Poate nu grav, de fapt una dintre ultimele lui gafe e extrem de amuzantă. La un moment dat vorbea despre accidentele de aviație și și-a manifestat nedumerirea că în avioane nu există  ferestre care se pot deschide. Pe care, eventual, fumătorii să poată scoate mîna cu țigara păcătoasă, adaug eu. Sigur că afirmația asta nu e demnă de cel care e la un pas de a deveni „cel mai puternic om din lume” (sintagma cel mai des folosită cu referire la președintele Statelor Unite ale Americii) și că un Richard Dawkins, care e faimos pentru ura și disprețul față de religie și credincioși, să pună gafa asta pe seama mormonismului lui Romney. Așa se face că Dawkins a ajuns să facă apeluri disperate la populația SUA, implorîndu-i să voteze cu Obama, ca nu cumva viitorul președinte al Americii să fie unul care ia de bun ce a scos un șarlatan dintr-o pălărie acum o sută și ceva de ani (vezi istoria mormonismului și a lui Jospeh Smith).

Îmi închipui că e foarte greu să fii în pantofii lui Dawkins zilele astea, pentru că nici Obama nu e chiar după inima lui cînd vine vorba de Dumnezeu și religie. Și Obama e un credincios practicant, pentru că altfel n-ar avea nicio șansă să ajungă președintele Americii, dar dintre două rele, Dawkins se vede nevoit să îl susțină pe cel mai mic. Și cînd vine vorba de religie, Obama e un rău mai mic decît Romney, după părerea lui Dawkins.

Oricum ar fi, algerile o să vină și o să treacă, însă ura pasională a lui Dawkins față de religie și disprețul față de credincioșii de orice fel, o să rămînă. Nu veșnic, pentru că Dawkins nu crede în niciun fel de veșnicie. După părerea mea, Dawkins nu are prea multe merite, dar îl are pe acela de a fi scris o carte care s-a vîndut în milioane de exemplare (The God Delusion). Delusion e un termen psihiatric, care după cîte înțeleg eu face referire la o distorsiune bolnăvicioasă a realității. Ideea de Dumnezeu ar fi, după Dawkins, proiecția unui astfel de mod bolnăvicios de a percepe realitatea, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decît aceea că toți cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sînt niște bolnavi psihic. Lăsînd la o parte evaluarea asta a mea, care poate e prezumțioasă și exagerată, cartea lui Dawkins e de-a dreptul amuzantă. Aproape niciun ateu serios nu s-ar identifica cu glumele deocheate pe care Dawkins vrea să le facă să treacă drept argumente valide. De exemplu, la un moment dat el spune că dacă Dumnezeu ar exista, existența lui ar trebui să producă efecte materiale, perceptibile cu anumite instrumente, ca soarele sau alte stele, de exemplu. Eu personal mă declar K.O. prin moarte de rîs la o asemenea afirmație. Dar ce e cu adevărat amuzant e că un comedian, Marcus Brigstocke, spunea că înainte să citească cartea lui Dawkins era ateu, dar după ce a citit-o a devenit agnostic. Și probabil dacă o să mai citească chestii scrise de Dawkins, o să devină creștin în toată regula.

Evident, nu doar eu îl găsesc pe Dawkins amuzant. Căci nu-mi vine să cred că tocmai un comedian l-ar lua în serios. Dacă totuși l-a luat în serios, raționamentul lui Brigstocke nu poate fi decît următorul: din moment ce cineva anunță că Dumnezeu nu există, pornind de la premize atît de amuzante ca Dawkins, atunci e aproape imposibil ca El să nu existe.

Asta îmi aduce aminte de o glumă care se face pe seama lui Dawkins, prin care se atrage atenția asupra fundamentalismului său anti-religios prin parafrazarea celebrei fraze islamice (Există un singur Dumnezeu și Mohamed e profetul lui): Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui.

De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Bice pe spate

Un prieten care a primit recent un job în lumea arabă, adică islamică sau muslmană, îmi povestea zilele trecute că în Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare ţări islamice, un bărbat a discutat pe stradă cu o femeie şi i-a dat numărul de telefon. Poliţia religioasă- am uitat cum se cheamă, dar e chestie care face ca fosta noastră Securitate să pară ca nişte copii de la grădiniţă care se joacă şi ei cu ce pot prin nisip- a intervenit imediat şi bărbatul a fost arestat. A primit o pedeapsă de o săptămînă în închisoare şi 80 de bice pe spate. Asta nu se întîmpla acum 500 de ani, ci în 2012. Acolo alcoolul e interzis, adulterul se pedepseşte cu moartea şi în general viaţa se joacă după alte reguli, mai ales pentru femei care au un statut doar puţin mai privilegiat decît al obiectelor. Chiar, în povestea asta nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu femeia. Dacă el a luat bice pe spate, probabil ei i s-a tăiat mîna cu care a luat biletul sau chiar a fost omorîtă de vreun frate sau  tată sau soţ. Se practică acolo astfel de omoruri în familie. Se cheamă omor de onoare.

Ce mă miră cel mai mult la toată povestea asta e că prietenul meu nu e deloc idignat pînă la Alah de situaţia asta. Din contră, mi s-a părut că ecoul în el a fost un fel de respect resemnat. Şi asta în condiţiile în care tipu’ ăsta ar lua puşcărie pe viaţă şi milioane de bice pe spate pentru cîte numere de telefon a dat şi ar da.

Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.