Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


Karl Barth despre credință și înviere

Karl Barth nu e ușor de citit, dar e o lege a naturii lumii noastre care spune că cele mai importante și frumoase lucruri sînt întotdeauna grele. Karl Barth e fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi și gînditori ai secolului XX. Conform legii deja menționate, ar fi fost împotriva naturii să fie ușor de citit și înțeles.

Redau aici un pasaj din comentariul lui Barth la Epistola lui Pavel către Romani, un comentariu lung de aproape 600 de pagini.

Credința, pentru psihologia harului, este începutul și sfîrșitul, factorul decisiv și singurul relevant. Credința asumă cu încredere implicită, că existența invizibilă a oamenilor în Dumnezeu are realitate veritabilă și concretă. Credința este pasul incomparabil și irevocabil peste frontiera care separă omul vechi de omul nou și lumea veche de lumea nouă. Credința se prezintă ca o serie de paradoxuri: vid uman-plinătate divină; absența limbajului omenesc, ignoranță și așteptare- cuvinte divine, cunoaștere și acțiune;  sfîrșitul tuturor lucrurilor omenești-începutul posibilității divine. Credința este revoluția divină și răsturnarea prin care bine-cunoscutul echilibru între DA și NU,  har și păcat, bine și rău, este perturbat și demolat. Credinciosul care este mort cu Christos vede Crucea Lui ca pe o oportunitate de a înțelege insecuritatea existenței umane ca o necesitate divină indicînd dincolo de insecuritate. Credinciosul vede începutul lui Dumnezeu în sfîrșitul omului și lumina milei în furtuna mîniei Sale. Prin credință realitatea primară a existenței umane în Dumnezeu intră în orizontul nostru; prin credință pasul incomparabil este făcut; prin credință survine transformarea ireversibilă; credinței nu îi este permis să se uite înapoi: pentru credință, în lumina Momentului absolut și a morții lui Christos, nu există nicio supoziție, ci doar realitate: pentru credință nu există doar vid, ci și plinătate; nu doar credință omenească, ci și credincioșie divină. Atunci, întrebăm, ce este ceea în ce credem? Credem că Christos a murit în locul nostru și că deci noi am murit cu el. Credem în identitatea noastră cu omul nou invizibil care stă de partea cealaltă a Crucii. Credem în acea existență eternă a noastră care este fundamentată în cunoașterea morții, în înviere, în Dumnezeu. Credem că și noi o să trăim cu el. Credem, deci, că sîntem subiectul invizibil al acelei Futurum resurrectionis.  Cu multe semne de întrebare și de exclamare, cu toate rezervele și restricțiile necesare, afirmăm că această credință este credința noastră. Dar ea stă cu totul dincolo de sfera analizei psihologice, deoarece credința este actuala și pozitiva imposibilitate care este incapabilă să accepte posibilitatea ca păcatul să aibă vreo existență în planul harului. Cel care crede este cel care și are. Dacă credem, păcatul e în urma noastră.

Credința este posibilitatea de a îndrăzni să știi ce știe Dumnezeu, și de a înceta, deci, să știi ceea ce El nu mai știe. Asemenea cunoștință, deoarece presupune chestionabilitatea tuturor capacităților umane, este dincolo de competența noastră. Tocmai această recunoaștere constituie hazardul credinței. Credința este posibilitatea care aparține oamenilor în Dumnezeu, în Dumnezeu Însuși și doar în Dumnezeu, cînd toate posibilitățile umane au fost epuizate. Credința înseamnă nemișcare, liniște, închinare- înseamnă a nu ști.  Credința face inevitabilă o distincție calitativă între Dumnezeu și om; face inevitabilă și necesară percepția contradicției dintre El și lumea timpului, a lucrurilor și a oamenilor; și găsește în moarte singura parabolă a Împărăției lui Dumnezeu. În acest moment ajungem la semnificația vizibilă a “vieții lui Iisus”. Cu claritate și precizie crescînde Iisus, Vindecătorul, Salvatorul, Profetul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este determinat de faptul crucificării, pentru că în mod clar nu trebuie să-i înțelegem viața drept ilustrare a posibilității umane, nici nu putem să-L interpretăm așa. Tot aici întîlnim semnificația vizibilă a credinței creștine, care constă în perceperea faptului că linia morții care străbate viața lui Iisus este de fapt legea și necesitatea vieții umane în întregimea ei. Realizăm că sîntem morți cu Christos, că raportat la Dumnezeu sîntem ignoranți,  și că înaintea Lui încetăm să ne mișcăm și să vorbim, că tot ce putem face e doar să ne închinăm.

Orice imperfecțiune a textului e cauzată în întregime de traducerea mea după ediția în engleză a textului lui Barth