De ce Edi Constantinescu reprezintă un pericol privat la fel de mare ca Lucian Cristescu

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Anunțuri

Ochiul din cer care mă ajută să cobor unde trebuie

În trenurile din România nimeni nu anunță ce stație urmează. Dacă e noapte și e întuneric beznă afară, trebuie să cunoști foarte bine stația unde vrei să cobori (și pe cele dinaintea lor) daca nu vrei rămîi în tren. Eu știam foarte bine stația unde trebuia să cobor în seara asta, dar tot îmi era frică să n-o ratez. Pentru că ochii mei nu puteau să pătrundă bezna de afară și pierdusem șirul stațiilor, am renunțat să mă mai uit pe fereastră și am apelat la un ochi din cer. Adică am pornit GPS-ul de pe telefon. Noroc cu hărțile de la Nokia care sînt atît de detaliate încît au și gările din satele din Teleorman pe ele. Și știe toată lumea că nu există gări și sate mai uitate de lume și de Dumnezeu decît cele din Teleorman. Poate cele din Moldova.

Tot tehnologia  a făcut ca cele două ore petrecute în tren să treacă magic de repede. Noua mea jucărie e tableta Blackberry, pe numele ei de fată mare: Playbook. Am norocul să am un prieten în SUA care mi-a adus-o de acolo cu 200 de dolari, preț redus de la 500, în timp ce în magazinele noastre se vinde cu două mii de lei. Pentru că tot a venit vorba, cînd îți muți ochii din ecranul tabletei în cel al telefonului, te apucă brusc claustrofobia. Ecranul telefonului, pe care odată făceam atîtea lucruri și mi se părea atît de mare, mi se părea acum mic și șters.

Telefonul meu are totuși avantajul de a avea o cameră foto foarte bună, pe care am folosit-o ca să fac poza asta. Eu n-am mai mers de mult cu trenul și am fost plăcut surprins să văd că trenurile nu mai sînt vechiturile întunecoase de altă dată prin care bătea vîntul. Dar, din păcate, oamenii sînt aceiași, după cum ilustrează cutia de bere și cojile de semințe abandonate de un tip (care înainte de a pleca îmi făcuse impresia că îi pasă oarecum de mediul înconjurător) și care mi-au făcut inima să se strîngă puțin și mi-au adus aminte de vorba aia care zice că România e frumoasă, păcat că e locuită.

Mitraliera

Soarele rasarea parcă mai proaspăt ca niciodată, pentru a cine știe cîta oară, doar ca să lumineze o lume pentru care întunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin așa credea Andrei, căci el de mult nu mai vazuse altceva decît lucruri care ar fi trebuit să rămînă veșnic ascunse pentru lumina zilei.

Ține degetul pe trăgaciul mitralierei și așteaptă. Din cînd în cînd, în cîmpul lui vizual apar niște forme mișcătoare destul de bine conturate, solide.  Nu praf si fum, dar totusi, datorita distanței de aproape două sute de metri, aceste forme rămineau  intr-un obscur care îi oferea lui Andrei suficienta libertate pentru a da acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau  sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor adevărate de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, fiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, că mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, luminînd, crea comuniune intre toti si toate cite se află sub el,  și astfel consimțea, incuraja, aplauda ca un spectator cosmic punerea in scena a conditiei umane. Spectacol care, fapt limpede ca lumina zilei, înainte de a fi orice altceva, e tragedie.

Dar Andrei fu nevoit să lase gîndurile deoparte, căci  trebuia să își pună din nou mitraliera la lucru. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Își spunea povești prin care dădea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, însă acestea se spulberau imediat ce mitraliera tacea. Liniștea îl forța acum să se gindeasca la ceea ce, atunci cînd formele apăreau în cîmpul sau vizual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.

Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realizase ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, asa de puternic cum era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci prin luciditatea propriei minți. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura, pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum dar banuia  ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.