Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Cîte femei pe cap de bărbat?

Anthony Giddens, unul dintre cei mai populari sociologi ai momentului, scria undeva că modernitatea este profund sociologică. Ce voia să spună prin asta e că cunoaşterea sociologică (ştie cineva cum puteam să evit cacofonia asta?) devine ea însăşi parte din realitatea pe care voia doar să o descrie şi să o explice, o realitate pe care ajunge să o influenţeze în multe feluri. De exemplu, spune Giddens, cînd cineva se gîndeşte dacă să se însoare sau nu, nu poate să facă abstracţie de zvonurile despre rata în creştere a divorţurilor de care a citit prin vreun ziar. Dacă a mai auzit şi că concubinajul (altă cacofonie pe care am lovit-o în plin) devine din ce în ce mai popular, va sta probabil pe gînduri înainte să se însoare. În orice caz, şi asta e esenţial, decizia lui va fi într-o anumită măsură afectată de ideile sociologice prinse din aer.

Ca în cazul tuturor ideilor care zboară prin aer, social sau de alt fel, există un risc considerabil ca acestea să nu fie exacte sau să fie prost interpretate. În orice caz, nu trebuie să uităm că chiar şi în zilele noastre luminate de sociologie şi de ştiinţe în general, legendele urbate şi rurale, miturile de tot soiul înfloresc într-o veselie. Una de care mă lovesc frecvent şi de care m-am lovit cel mai recent aseară la o discuţie pe Lipscani, a fost  legenda că în România ar fi cam 3, 4 femei pe cap de bărbat. Vai de capul bărbatului, dacă ar fi aşa! Sau ferice de el? Întrebări la care nu se poate răspunde uşor.

Vestea asta e bună pentru vînzătorii de haine pentru femei, căci se ştie ce pradă uşoară sînt femeile cînd vine vorba de haine. BSB, de exemplu, are cele mai multe magazine deschise în România, după Grecia, ţara de origine. Doar că este o veste falsă, ceea ce fără îndoială îi va dezamăgi pe vînzătorii de haine pentru femei şi pe cei care credeau că astfel le cresc şansele să îşi găsească sufletul pereche sau, pentru cei mai puţin idealişti, sperau la cît mai numeroase one night stand-uri (nu standurile din magazinele cu haine pentru femei, altfel de standuri, ştiţi  voi de care). Conform datelor pe care oricine le poate accesa foarte uşor pe siteul INS-ului, scrie negru pe alb că în 2002 erau cam 11 milioane de femei şi cam 10 de bărbaţi, şi e foarte puţin probabil ca în zece ani să fi crescut numărul femeilor cu vreo 20 de milioane sau să fi scăzut cel al bărbaţilor tot cu atît.

În acest ultim caz eu ar trebui să fiu un antibărbat, adică un bărbat cu minus în faţă, că tot citeam mai devreme un articol despre antimaterie şi despre misterul dispariţiei ei. Căci, ne spun oamenii de ştiinţă, la Big Bang cantitatea de materie era egală cu cea de antimaterie, apoi, într-un hocus-pocus universal, aproape toată antimateria din univers a dispărut. Un om de ştiinţă scria că „Universul are o uşoară înclinaţie către materie, ceea ce explică de ce existăm noi”.  Mie mi se pare că astfel nu se explică de fapt nimic. Cel mult presupune că universul are nişte prejudecţi şi face discriminări, ceea ce face neapărat necesară luarea universui ca obiect de studiu pentru sociologie, care se ocupă de aspectele astea în ramura ei de psihologie socială. De ce, adică, să prefere el materia? De  ce să existe ceva mai degrabă decît nimic? De ce să existe atomi, animale, oameni, viaţă, flori, moarte, dragoste, sex, foamete, opere de artă, maşini, droguri, muzică,  şi tot restul chestiilor care formează existenţa şi care sînt făcute din materie? Păi ce e cu discriminarea asta? La fel de ştiinţifică mi se pare afirmaţia că Dumnezeu a preferat să existe ceva mai degrabă decît nimic (horrible dictu), decît  afirmaţia vagă şi ambiguă că universul ar avea o uşoară preferinţă pentru materie în defavoarea antimateriei. Orice am face, se pare că nu putem să evităm proiecţiile antropomorfice. Dar dacă toate proiecţiile astea antropomorfice sînt de fapt adevărul? S-ar cam întoarce Nietzsche în mormînt dacă ar fi aşa.

Dar revenind la mitul covîrşitoarei superiorităţi numerice a femeilor în raport cu bărbaţii, o întrebare foarte interesantă ar fi ce anume contribuie la păstrarea ei într-o vreme în care se poate foarte uşor verifica adevărul (adică falsitatea) ei. O fi vorba de o conspiraţie feministă pentru a demonstra superioritatea femeii asupra bărbatului? O ipoteză interesantă. O să fac o cercetare să văd dacă e aşa. Dar doar după ce fac o cercetare despre prejudecăţile universului. Sînt curios dacă universul o să-mi acorde un interviu.

Sînt și eu un fraier

Sînt în mijlocul primei chestii serioase pe care o scriu în viața mea (nu sună așa de bine formularea asta, știu, dar uite că acum nu mă pricep s-o spun mai bine). Sper că nu și ultima. De fapt, cel mai probabil n-o să fie ultima și nici cea mai serioasă. Asta pentru că oricare dintre viitorurile mele posibile, dacă nu cumva o să mor azi și gata cu viitorul, o să aibă într-un fel sau altul legătură cu scrisul.  Zilele astea scriu cercetarea empirică (poate sună ciudat, dar asta fac: acum scriu ce am descoperit pe teren) și pentru asta analizez toate interviurile pe care le-am făcut.

M-am apucat să scriu pe blog pentru că tocmai am dat peste ceva  ce îmi spunea unul dintre cei intervievați.  Mai poți să-l compari pe Becali cu dumneata, zicea domnul G.I., care abia bagi benzină? Am dat și peste o notă pe care am făcut-o atunci și în care mă întrebam cum de o fi ghicit. Cu excepția faptului că eu nu bag benzină, ci motorină, domnul G.I. a pus foarte bine punctul pe i-ul meu, pentru că într-adevăr, uneori abia am bani să bag motorină. Și asta în condițiile în care eu merg foarte mult cu bicicleta.

Asta mi-a adus aminte două chestii. Prima e un banc cu trei fraieri care mor și ajung la poarta raiului. Cineva îi întreabă acolo cum au murit. Primul, un german, răspunde că și-a luat un Ferrari, a prins 350 km/h pe autostradă, a pierdut controlul, s-a răsturnat și a murit. Al doilea, un american, a răspuns că și-a cumpărat un Porsche, a mers cu 200 la oră, a intrat într-un copac  și a murit. Al treilea, un român, a răspuns că și-a luat un BMW și a murit  de foame. Bancul ăsta e cu atît mai amuzant cînd îl spun eu.

A doua chestie care mi-a venit în minte e că la noi prețul benzinei și motorinei e la fel ca peste tot în restul Europei. Doar că europenii cîștigă în general de 5, 10 ori mai mult decît noi. Și ca să dau și un exemplu extrem: norvegian obișnuit cîștigă de 20 de ori mai mult decît un român obișnuit, dar amîndoi plătesc la fel pentru un litru de benzină sau motorină.

Ca să revin la scris, de unde am plecat, dar doar pentru a ajunge să mă plîng din nou de sărăcie, o să spun că mi-ar plăcea să am un MacBook Air, subțire ca o revistă și la care ține bateria 8 ore, pentru a putea să scriu prin parc, printre porumbei. Da, sînt porumbei și în București, și le poți cumpăra prietenia foarte ieftin, cu o pungă de covrigei, de exemplu.

Semnele Timpului, un altfel de revistă

Am fost aseară la o aniversare. N-a fost aniversarea unei persoane ci a unei reviste. După cum scriam aseară, ieri în timp ce eram la BCU virusurile din corpul meu au dat lovitura și mi s-a făcut rău. Dar pentru că Hotel Parliament (situat, ghici, vizavi de Parlament) era în drumul meu spre casă, am zis onorez invitația pe care o confirasem. Nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa, dar în invitație se spunea că o să fie și tort. Și spre deosebire de Portal, un joc video-experiment unde la final afli că „there is no cake”, aici chiar a fost tort și a fost foarte bun.

Dar nu despre tort e vorba aici și nici despre virusurile mele. Ci despre Revista Semnele Timului, revistă de analiză și opinie creștină la care mai de mult îmi doream și eu să scriu. Am și scris odată dar nu destul de bine, așa că n-am fost publicat. De fapt, mi s-a spus că textul trebuie prelucrat, iar eu dintr-un impuls stupid și adolescentin, n-am făcut asta. În orice caz,  stilul meu de scris, atît cît e, nu e deloc jurnalistic. Deci probabil nu textul ar fi trebuit prelucrat, ci eu, și nu știu dacă vreau să fac asta. Dar iar am revenit la mine (mic egocentric și narcisist ce sint, după cum mi se spune din cînd în cînd).

Ieri revista Semnele Timpului a aniversat un an de la lansarea ediției online (există și una tipărită). Revista se află pe locul  17 din 96 de revistele prezente in mass-media românească, are aproape 4000 de fani pe Facebook. Dar dincolo de statistici, revista reprezintă o interesantă încercare de a prezenta știri semnificative de peste tot din lume și de a le interpreta într-un cadru, Revista nu face niciun secret din asta, creștin. Aș fi vrut să fiu în stare să spun chestia asta aseară cînd Bianca a încercat să îmi ia un mini-interviu în care trebuia doar să răspund la întrebarea: de ce citiți Semnele Timpului? Am început bine, dar am finalizat cu…sînt bolnav. Și încă sînt, dar se pare că scrisul este mai presus de toate, pentru mine, inclusiv de boală. Ha, ha!