Despre proşti şi alţi demoni

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)