Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Batman Dark Knight Rises sau simulare de ne doare

Nu conţine spoilere

E foarte greu să vorbeşti despre ultimul film din seria Batman a lui Christopher Nolan fără să vorbeşti şi despre legătura   lui alambicată cu realul. Ce vreau să spun, fără a vrea neapărat să aduc un omagiu deosebit lui Baudrillard, este că astăzi realul tinde să dispară în ceea ce el numea simulare, şi asta se vede foarte bine în Batman.

Să zicem că te duci la film, la avanpremieră, cum am fost eu aseară. Dintr-o dată pe scenă se urcă un tip vopsit, un clovn, un joker. Faci rapid o mie de conexiuni şi îl integrezi în logica spectacolului: ştii că Jokerul e marele duşman nebun la cap al lui Batman din filmul anterior (Dark Knight) şi tragi concluzia că apariţia asta pe scenă nu e decît o încercare de a face spectacolul mai real. La un moment dat jokerul scoate o mitralieră şi o grenadă. Nu te sperii, chiar dacă vezi mitraliera şi grenadele. N-ai de ce: pentru că ştii că nu sînt reale, din moment ce sînt spectacol. La un moment dat Jokerul aruncă o grenadă care face bang şi flah şi fum. Efectul ţi se extrem de real, dar nici atunci nu crezi că e cu adevărat real. Abia cînd gloanţele încep să-ţi şuiere pe la cap şi în isteria generală vezi sîngele ţîşnind de peste tot, abia atunci te împaci cu realul ca real, abia atunci s-a risipit de tot iluzia spectacolului. Şi parcă nici atunci nu-ţi vine să crezi. Dacă totul este de fapt o înscenare? Morţii din jurul tău ar putea fi foarte bine actori, iar sîngele şi gloanţele ar putea fi false.

Simularea, după cîte înţeleg eu, înseamnă nu falsificarea realului, ci înglobarea lui într-o logică care îl face irelevant, în sensul că îşi pierde prioritatea ontologică. Altfel spus: o mitralieră devine incapabilă să îşi mai desemneze propriul adevăr, îşi pierde puterea de referinţă iar rezultatul e un spaţiu în care semnele plutesc libere de legătura lor cu realul, realul însuşi fiind retrogradat ontologic la statutul de simplu semn; ceea ce Baudrillard numea hyper-realitate.

La un moment dat simţi un cuţit rece care îţi trece prin stomac. Duci mîna acolo instinctiv şi simţi lichidul cald care începe să curgă. E roşu şi real. Înţelegi atunci că doar moartea mai e capabilă să pună lucrurile la locul lor.

Pentru cine nu ştie, povestea asta chiar s-a întîmplat într-un cinematograf din Colorado la avanpremiera ultimului film din seria lui Nolan despre Batman: Dark Knight Rises. Am fost şi eu aseară la avanpremiera din România la cinematograful Samsung IMAX (sîntem foarte norocoşi că avem un IMAX în Bucureşti, eu vă sfătuiesc să-l vizitaţi). Am fost puţin iritat cînd am văzut doi paznici la intrarea în cinematograf (mi se pare că avem prea mulţi paznici), dar mi-am adus imediat aminte că de vină trebuie să fie Jokerul adevărat care a omorît 15 oameni şi a rănit 50 în Colorado.

Însă nu avem de ce să ne temem:  societatea românească e structural incapabilă să producă nebuni ca James Eagan Holmes; pentru asta sînt în stare oricînd să bag mîna în foc (societatea noastră e specializată pe producerea rebuturilor intelectuale gen Victor Ponta, clovnilor gen Diaconescu şi Becali etc etc). Şi în plus, în România nu e deloc uşor să faci rost de grenade şi mitraliere.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, şi o să-l mai văd. Dar recunosc acum că parcă avea dreptate Roger Ebert cînd spunea că îi lipseşte acea „aproape perfecţiune” pe care avut-o Dark Knight. Şi cu toate astea reuşeşte să ridice probleme mai serioase: dacă primul se centra în primul rînd pe dileme etice, acesta aduce în discuţie dileme globale (capitalism, comunism, Occupy, terorism, problema nucleară, Revoluţia Franceză şi multe altele)

Dar să nu mă pronunţ după ce l-am văzut doar o dată…

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.

Trădați în dragoste

Am un prieten care a fost trădat în dragoste. A greșit în primul rînd pentru că a iubit. De fapt, tipu’  începuse să devină sceptic, în urmă cu aproape doi ani. Credea că nu se poate îndrăgosti, că nu va ajunge niciodată să aibă sentimentul absolut că vrea să aibă o singură femeie pe lumea asta și numai una, cînd pămîntul e plin de atîtea femei. Era ceea ce Kieerkegaard ar fi numit un disperat de posibilitate. De fapt nu era deloc așa ceva, doar că nu întîlnise pe cine trebuia. La un moment dat, acum aproape doi ani, a avut ghinionul să întîlnească pe cine trebuia și s-a îndrăgostit cu disperare. El, care se plîngea întotdeauna că nu știe ce e ăla dor, a murit de dor cînd ea a fost plecată din țară o săptămînă.

În fine, s-a îndrăgostit pînă peste cap, s-a pierdut cu totul în dragoste. Din păcate, nu e o poveste cu final fericit, pentru că recent prietenul ăsta al meu, care se credea în sfîrșit îndrăgostit și vedea pentru prima dată în viața lui o femeie cu care ar fi vrut să facă copii, a descoperit acum, după mai bine de un an, că de la bun început, cam de la o lună de cînd îi începuse povestea de dragoste, fusese trădat. Nu odată, ci constant. Practic își împărțise povestea cu un altul. Detaliile nu contează, deși eu le știu cît de cît bine.

Ce contează e că a căzut cerul pe el cînd a aflat, ceea ce e de înțeles. A început să se comporte ciudat, să fie de nerecunoscut pentru prietenii lui. Cei din jur l-au acuzat că nu a dat dovadă de demnitate, pentru că a început să povestească la toată lumea ce pățise. Săracul, după ce fusese trădat și rănit în cele mai intime zone ale ființei lui, ceea ce făcut să-i fugă efectiv pămîntul de sub picioare și poate pentru prima dată în viața lui să-și piardă cu totul cumpătul (eu îl cunosc bine), se trezea acum tot el acuzat că nu e demn, că nu e gentleman, ba mai mult decît atît, că procedînd astfel devenise el personajul negativ în toată povestea, nu ea.

Eu nu, eu nu l-am acuzat de așa ceva. Eu l-am înțeles ca nimeni altcineva. Am înțeles că pe lîngă durerea de a fi fost mințit, care e cruntă în general, trăise tragedia de a fi fost mințit de cea pe care o iubea. Că și-a lătrat și el durerea încoace și încolo, ca să nu înnebunească, mi se pare de înțeles. Stau și mă întreb dacă mi-ar fi plăcut de fapt să îl văd că îndură cu demnitate, povestind doar cîtorva prieteni din cercul lui cel mai intim (printre care mă număr și eu).

Mi-a povestit că s-a simțit atît de singur cînd a aflat, încît i s-a părut că lumea largă ar putea să îi devină un aliat. Și că nu prea i se părea că ea ar fi capabilă de regret, fără să fie forțată la asta de oprobriul public. Și asta pentru că ea nu recunoscuse decît cînd fusese forțată de dovezi  că fusese duplicitară mai mult de un an de zile și așa de mai departe. În primă fază, cînd era beat de durere, a reacționat instinctiv în sensul acestei intuiții că ea e de fapt incapabilă să regrete ce a făcut și a spus la toată lumea.

Acum, întrebarea este de ce avea el nevoie ca ea să regrete? Ce-i mai păsa de ea? Pentru că mi-e prieten, știu ce părere avea el despre trădarea în dragoste. Obișnuia să spună că dacă ar fi trădat, ar dispărea pur și simplu, fără să facă nimic pentru a o răni, orice care să semene a răzbunare etc. Dar ăsta e, desigur, genul de raționament pe care îl faci la rece. De genul celor „ce ai face dacă ai muri mîine” sau „ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată cu un copil cu sindromul Down” sau ce ai face dacă ai afla că ai cîștigat un milion de euro. Răspunsul la toate aceste întrebări se va dovedi întotdeauna surprinzător și fără nimic în comun cu reflecțiile la rece, neangajate emoțional.

Poate d-asta le-a fost unora ușor să îl acuze că n-a avut demnitate. Poate cei care l-au acuzat că n-a avut demnitat și că, mai mult decît atît, a reușit să devină el însuși personajul negativ al întregii povești, în locul ei, nu fac asta decît pentru că n-au fost niciodată beți de o astfel de durere.

Sau poate că pur și simplu tipu’ ăsta nu e în stare de demnitate, deși mi-e prieten și îmi vine greu să recunosc asta. Știți cum e, luăm partea prietenilor noști chiar atunci cînd fac lucruri extrem de urîte, imorale etc. Dar la urma urmelor nu pentru asta există prietenii? Ba da, pentru asta există.

Bun, dar să termin povestea prietenului meu. Ah, uite. Prietenii mai există și ca să scrie despre tine pe blog. Ce ghinion să ai un prieten care varsă totul pe blog, pentru că te poți trezi cu povestea în văzul lumii. Prietenul meu o să mă ierte, mai ales că nu am dat niciun nume, deși povestea poate va fi recunoscută de unii care au fost prin preajmă.

Povestea continuă așa. Chiar dacă a reacționat fără demnitate atunci cînd a aflat, adică povestind mai multor prieteni de-ai ei și de-ai lui, ca și unor rude, apropiați etc., prietenul meu s-a trezit că este în continuare îndrăgostit de cea care îl trădase. Știu, asta îl face să pară un dobitoc în ochii lumii și chiar și în ai mei, care îl privesc cu atîta înțelegere și simpatie, cum numai un prieten apropiat poate privi. Dar fata fusese într-adevăr minunată. Îmi povestea că i se părea în continuare cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată și cea mai inteligentă de asemenea. Într-un moment de slăbiciune, însă, adică într-un moment în care durerea trădării îl făcea să respire cu greu, mi-a povestit că fata asta continuă să fie minunată în chip pervers.

Pentru un tip trădat în halul ăsta, faptul că nu și-a renegat în totalitate obiectul iubirii, că, adică, i se părea în continuare cea mai frumoasă, inteligentă, minunată (chiar dacă calificat ulterior cu „în chip pervers”) mie mi se părea o performanță extraordinară. Aproape că îmi doream și eu să fi trăit așa ceva. I-am spus asta. Mi-a răspuns să am grijă ce îmi doresc, pentru că înainte să o cunoască pe cea care l-a trădat  ajunsese să spună că își dorește și el să sufere din dragoste. Se săturase să fie mereu în poziția celui care suferă doar că pentru că produce suferință celei pe care știe că nu o iubește și de care trebuie să se despartă. Voia să fie el cel îndrăgostit pînă peste cap, cel căruia i se dau papucii, pentru că asta ar fi, spunea el, singura dovadă că  a fost îndrăgostit cu adevărat. Ciudat om și ciudat mod de a-ți alege dovezile, îmi amintesc că mi-am spus atunci. Dar acum mă uitam la el,  cum suferea ca un cîine, și mi-am spus că uite, trebuie să ai grijă ce îți dorești.

Și apoi, nici măcar nu putea să fie sigur că a iubit. Cineva îmi povestea recent de cartea lui Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic.  Personajul de acolo, un intelectual frămîntat, nu putea cu niciun chip să creadă în dragostea partenerei lui, orice ar fi făcut aceasta. La un moment dat o aduce la propriu pe marginea prăpastiei, unde aceasta, pentru a-și dovedi dragostea, sare. Intelectualul nostru stă acum pe marginea prăpastiei întrebîndu-se dacă nu cumva îi alunecase piciorul.

La urma urmelor ce îi dovedea prietenului meu suferința? Poate nu îi dovedea nimic altceva decît ceea ce oricum știa, anume că natura umană e o chestie extrem de ciudată, că iubim mai degrabă ceea ce nu putem avea, pe cei ce ne resping, ne țin mereu în șah, nu ni se abandonează niciodată cu totul, decît pe cei care o fac. Asta, la urma urmelor, nu e iubire. Ba da, e iubire, dar e iubire a la Baudelaire, acela care zicea că în dragoste unul dintre cei doi este neapărat un chirurg care taie în carne vie iar celălalt pacientul care este tăiat. Deci ieșea din povestea asta fără să aibă măcar certitudinea că iubise. Singura certitudine pe care o avea era aceea că suferise, orice ar fi însemnat asta.

Dar povestea nu se termină aici. Cum spuneam prietenul meu era în continuare îndrăgostit de ea. Nu știa dacă o să fie suficient de puternic încît să o ierte, dacă va putea să-și recapete încrederea în ea și tot restul, dar simțea că e dincolo de puterea lui să nu vrea asta. Voia din tot sufletul! Asta i-ar fi îngrozit pe cei apropiați lui și m-a îngrozit și pe mine, dar era ceva demn și nobil în ce voia să facă el, chiar dacă și mi se mi se părea cu puține șanse de succes.

Însă aseară ea l-a anunțat că vrea să încerce ceva cu celălalt. Am fost cu el la scurt timp după și mă așteptam să fie dărîmat. Dar am fost surprins să îl văd mai bine dispus decît oricînd altcîndva în ultimele săptămîni de cînd au început nenorocirile, radiind un soi de mulțumire resemnată sau împăcare cu sine. Mi-a povestit ce s-a întîmplat și în timp ce povestea nu putea să își ascundă un aer de ceva ce eu am interpretat ca satisfacție. De unde satisfacție?! L-am întrebat și mi-a răspuns că e într-adevăr satisfăcut că o teorie pe care o avea el despre dragoste, și pe care desigur o născocise la rece, ca un exercițiu pur intelectual, s-a dovedit adevărată acum, în cele mai de foc momente din viața lui.  Mi-a spus că pentru el dragostea e ca un foc care, pentru a arde, are nevoie de două surse de energie. Focul ăsta e de așa natură încît nu arde decît cînd ambele surse sînt deschise în același timp. Dacă s-a închis una, s-a stins focul, deci nu mai există nimic care să consume cealaltă sursă care a rămas ultima deschisă. Ceea ce face ca toți sinucigașii din dragoste să fie niște idioți, a adăugat el, cu excepția lui Romeo și Julietei, pentru că ei doi s-au sinucis nu pentru o dragoste care se stinsese, ci pentru că purtătorul dragostei se stinsese, ceea a făcut prin chiar acest fapt al dispariției purtătorului ei ca dragostea purtată să devină eternă. Romeo și Julieta sînt singurii sinucigași din dragoste admirabili, a mai spus el. Restul sînt comici, se sinucid dintr-o simplă neînțelegere.

Prietenul meu m-a uimit întotdeauna prin capacitatea lui de abstractizare și parabolizare, dar acum, mai ales că era într-o stare de profundă surescitare emoțională, eram și mai în ceață decît în alte ocazii în care se lansa cu pasiune în vreun discurs, pornind de la te miri ce. Mi-a clarificat că e vorba de reciprocitate, că pentru el dragostea există atîta timp cît e reciprocă. Cînd unul dintre cei doi nu mai iubește, dragostea dispare și ar trebui să dispară cu totul și ceea ce altă dată îl făcea fericit pe celălalt dar acum îl chinuie. Sigur, pot rămîne urme de orgoliu rănit etc., dar dragostea sau pasiunea care ardea și care singură putea da aripi sau putea ucide, dispare neapărat. Chiar după descoperirea trădării, el continuase să spere că ea îl iubește, pentru că există tot felul de motive pentru trădare. Dar acum că îl anunțase că intenționează să încerce ceva cu celălalt, orice urmă de credință în iubirea ei fusese spulberată ca prin minune. Asta era teoria lui și aproape că nu l-am mai văzut niciodată la fel de antuziasmat ca acum cînd îmi spunea că, cel puțin în dreptul lui, teoria lui e adevărată. Că în sfîrșit i s-a ridicat de pe piept piatra de moară care i se așezase în lunea aia dimineață blestemată în care a aflat, că se simte în sfîrșit liber.

Eu m-am uita la el și i-am spus că mă bucur. Sigur, mă bucuram că îmi regăseam prietenul. Un tip calm, pe care nu l-am văzut niciodată pierzîndu-se pe sine pînă la episodul ăsta de trădare. Mă bucuram să văd că dispar norii grei de care era permanent înconjurat de cînd aflase.

Dar eram și trist în același timp, o tristețe pe care i-am ascuns-o, însă. Trist că dragostea poate dispărea așa ușor, ca și cum ai închide un aragaz. Mi-am spus în sinea mea că de fapt prietenul ăsta al meu chiar e un suflet nenorocos, că de fapt n-a iubit niciodată, nici măcar acum. Dar m-am gîndit să îi las iluzia asta.

Sau poate eu chiar nu știu nimic și el chiar a iubit și dragostea chiar e ca un foc care arde doar dacă sînt două surse de energie deschise în același timp.

Are balta peşte

În dimineaţa asta Dîmboviţa a vrut să-mi demonstreze că habar  n-am ce vorbesc, că ar trebui să-mi văd lungul nasului şi să dau dovadă de ceva mai multă modestie intelectuală. Pe scurt, mi-a demonstrat că de fapt balta are peşte. Acum cîteva zile scriam că pescarii îi aduc degeaba ofrande cu undiţele lor, că aşteaptă la nesfîrşit după Dîmboviţa etern fiţoasă. Azi dimineaţă, însă, chiar în secunda în  care treceam pe lîngă cineva care pescuia între podul Izvor şi Piaţa Naţiunile Unite, acesta a scos din apă cu un gest melodramatic un peşte mic, cam de zece centimetri.  Pescarul era foarte încîntat de reuşita lui, căci imediat s-a întors către vecinul lui  mai puţin norocos şi i-a strigat triumfător: Campionul, nea Nicule!  Ar fi trebuit să mă dau jos de pe bicicletă şi să-l întreb pe   campion dacă nu vrea o poză cu captura lui care reuşea cu greu să întindă firul undiţei pînă jos. El ar fi avut ce să arate nepoţilor şi eu aş fi avut ce să pun pe blog.

Dar în loc de asta mi-a venit imediat în minte o conversaţie pe care am avut-o cu cineva aseară. Respectivul cineva zicea că nu există niciun dincolo, pentru  că nu se vede. Că nu există minuni, că nu există dragoste (care, dacă e, trebuie să fie tot o minune), că nu există Dumnezeu, pe scurt că nu există nimic dincolo din ce se poate vedea.  Cum, pornind de la ce se vede, să expediezi ceea ce nu se vede? Şi credinciosul şi necredinciosul se află în aceeaşi situaţie. Pentru niciunul nu există dovezi, ambii fiind în situaţia de a căuta indicii despre dincolo. Credinciosul se uită la ceea ce se vede şi găseşte numeroase semne pentru existenţa a ceea ce nu se vede, a unui dincolo. Pentru el moartea nu e doar o tragedie, o fundătură surdă şi absolută, ci o ghicitoare. La fel suferinţa. Dar ghicitori sînt pentru el şi rîsul, frumosul, muzica, căci toate lui i se par a fi expresii ale lui dincolo în aiciul nostru. Oricum ar fi, ce vreau să spun e că nu e deloc înţelept să tragi concluzia că nu există peşte în baltă doar pentru că de fiecare dată cînd treci tu pe lîngă pescari aceştia nu prind nimic.

Petrecere de Crăciun, la scurt timp după Paști

Pînă și mie, care am trăit experiența, mi se pare ciudat, dar tocmai m-am întors de la o petrecere de Crăciun. Dacă așa o numești, așa e, nu-i așa? La urma urmelor, toate lucrurile sînt ceea ce sînt pentru că există un consens cu privire la semnificația lor. E Crăciun nu pentru că scrie în stele asta, ci pentru că așa a decis cineva-ul colectiv, adică societatea. Pentru seara  asta, un grup de profesori și cercetători de la facultatea de teologie și sociologie din cadrul Universității Uppsala, au decis că e Crăciunul, și uite că a fost. S-a întîmplat așa pentru că la vremea potrivită n-au reușit să facă petrecerea, și au tot amînat-o pînă acum. Se pare că unii iau foarte în serios vorba de duh „mai bine mai tîrziu decît niciodată”.

Și, cum e obiceiul în preajma Crăciunului, am făcut niște excese. Dar dintre cele acceptabile, care nu atrag oprobiul public. Adică am mîncat prea mult. Dar ar fi fost extrem de greu să mă abțin, pentru că erau foarte multe specialități suedeze, în special pe bază de pește. Se pare că suedezii au într-adevăr un loc aparte pentru pește în arta lor culinară. În rest, cum stă bine la o petrecere cu intelectuali, am ascultat  o expunere informală cu privire la diferențele culturale dintre suedezi și norvegieni, ținută de o finlandeză. O chestie interesantă: se pare că norvegiana și suedeza sînt atît de similare, încit un suedez care se duce în Norvegia, poate să vorbească liniștit suedeza acolo. Am mai aflat și vestea cea bună că daneza e mai ușoară decît germana, așa că aș putea să mă apuc s-o învăț, ca să pot într-0 zi să îl citesc pe Kierkegaard în limba în care a scris. O happy day!, dacă o să fie vreodată…