Există Dumnezeu

La două sute de ani după ce Occidentul se pregătea să-i dea lovitura de graţie lui Dumnezeu (Laplace îi spunea lui Napoleon că nu are nevoie de ipoteza Dumnezeu) şi la o sută de cînd Nietzsche anunţa că Dumnezeu chiar a murit,  Occidentul pare a se întoarce astăzi, dacă nu la Dumnezeu, cel puţin la problema Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit în ultimul timp un subiect de discuţie pentru învăţaţii lumii occidentale, după ce o vreme se crezuse că Dumnezeu mai poate consitui subiect de discuţie doar pentru proşti.

În contextul ăsta, cartea lui Anthony Flew, There is a God, care a fost cel mai serios ateu al secolului XX, serios în sensul că argumenta sistematic şi cu greutate împotriva existenţei lui Dumnezeu, reprezintă, după mine, unul dintre cele mai semnificative evenimente în in istoria intelectuală recentă a Occidentului. Asta pentru că Anthony Flew a recunoscut, după ce a ajuns celebru pentru ateismul său, că s-a răzgîndit. Că pe baza argumentelor, în special prin cele mai mari descoperiri din fizica şi biologia secolului XX, a ajuns la concluzia (asta face un om raţional, îşi adaptează credinţele în funcţie de argumente, nu invers) că Dumnezeu există.

Răzgîndirea lui Flew e în sine remarcabilă, dar mai mult decît atît e semnul unei reconsiderării serioase a tezei morţii lui Dumnezeu de către un Occident care demonstrează astfel că n-a înnebunit încă de tot.

PS: Pentru cei care vor cartea, am un pdf în engleză pe care o să-l dau oricui o să mi-l ceară.

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Oameni de ceară

Toţi oamenii mari au spus la un moment dat nişte prostii mai mari de cît ei. Faptul că ai un intelect mai puternic decît al 99,99 % din populaţia lumii, nu te scuteşte de greşeli comice. Errar humanum est, nu-i aşa? Şi- asta  e toată latina mea. (Tocmai mi-a ieşit o rimă, pentru cine n-a observat)

Am vizitat ieri muzeul figurilor de ceară din Madrid (16 euro e destul de mult pentru un bilet, dar ţinînd cont de faptul că în preţul biletului intră o călătorie cu trenul groazei şi un simulator de montagne-russe…)  şi mi-am amintit de ceva spus de Immanuel Kant,  zeul raţiunii pure, în Antropologia din perspectivă pragmatică. Ţinînd cont de faptul că el vorbea serios cînd a scris ce a scris, faptul e astăzi mai mult decît comic.  O să spun imediat despre ce e vorba.  După părerea mea, atunci cînd vizitezi un muzeu cu oameni de ceară, pierzi toată distracţia dacă priveşti figurile de la distanţă. Trebuie să te apropii de ele pînă unde ai putea să le simţi respiraţia, dacă ar avea. Din cînd în cînd, mai vezi cîte o figură de ceară care simulează respiraţa, cum ar fi un model ce pozează pentru un pictor celebru, şi căruia i se ridică şi coboară sînii masivi, ca şi cum ar respira. Din păcate, nu era vorba de un nud, aşa că aparatele de simulat respiraţie stăteau bine ascunse  în spatele unei rochii ce nici măcar nu avea decolteu. Dar să revin: trebuie să te apropii de figurile alea de ceară pînă acolo unde ai putea să le simţi respiraţia, să le priveşti în ochi şi să observi cele mai mici detalii de pe piele. Dacă o să faci asta, o să ai senzaţia că ai în faţă o persoană vie al cărei spaţiu intim tocmai l-ai invadat şi care, din motivul ăsta, trebuie să reacţioneze cumva. Numai că nu reacţionează, dar ţie ţi se pare că ar putea, iar din opoziţia asta rezultă o tensiune pe care o poţi prelungi la nesfîrşit, dacă vrei, stînd acolo, nas în nas cu o figură de ceară.

Ce zicea Kant? Nu ştiu cum arătau manechinele din vitrinele de pe vremea lui, în niciun caz nu la fel de bine ca cele pe care le aranjează Puiu în zilele noastre. Oricum ar fi arătat, referindu-se la ele, Kant spunea  că manechinele trebuie să fie astfel făcute încît să nu semene prea mult cu oamenii din carne şi oase, pentru că faptul ăsta ar avea o nu ştiu ce semnificaţie metafizică care ar tulbura ordinea raţională a Universului. Sînt curios cum s-ar simţi Kant dacă ar vizita muzeul pe care l-am vizitat eu aseară. Aş fi dispus să-i plătesc eu cei 16 euro, chiar dacă, sînt sigur, Kant nu ar vrea să profite de trenul groazei sau de simulatorul de montagne-russe, considerîndu-le mult sub demintatea lui de părinte al raţiunii pure. Şi eu l-aş înţelege perfect. La fel de curios sînt ce părere ar avea Kant de realităţile noastre virtuale, în care ne putem alege după plac identităţile, de manipularea genetică şi clonare şi, mai ales, de emanciparea femeii, care, după el, e făcută dintr-un material metafizic inferior celui din care e făcut bărbatul.