Nostalgie anticipată

De alegeri anticipate s-a mai auzit. De fapt, dacă ești român auzi frecvent despre asta. Dar eu zilele astea trăiesc un sentiment nemaiauzit, cel puțin pentru mine. Mă apropii de finalul zilelor mele suedeze și în loc să crească în mine bucuria că mă întorc acasă, printre „ai mei”, crește ceva ce nu pot numi decît nostalgie, ca și cum aș fi plecat deja din Suedia și acum mi-e dor de ea. Poate e doar mirosul extraordinar din aer despre care scriam data trecută și care te amețește pur și simplu. Poate e un fel de drog pe care florile îl secretă pentru a-i face pe străini să se îndrăgostească de pămîntul ăsta. Poate e doar iluzia promisiunii unei posibilități infinite. Nu știu ce e, dar e un sentiment dulce amar pe care pot să-l descriu cel mai bine ca nostalgie anticipată.

Iisus Christos sau sfîrșitul întrebărilor

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.