Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Este nori de zapada deasupra hunedori

Ca orice blogger, sînt şi eu foarte doritor de cititori. Motivele pot să varieze, dar e cert e că dacă ţi-ai făcut blog ai vrea să te viziteze întreaga lume. Deocamdată eu am cîteva zeci de mii de hit-uri adunate în cîţiva ani, în timp ce Ray William Johnson, de exemplu, primeşte pe Youtube cîte zece milioane de hit-uri pe săptămînă. Ceea ce îl face celebru şi bogat. Eu, dacă o să fiu vreodată celebru, cu siguranţă n-o să fie datorită bloggingului.

Poate nu e frumos ce fac acum, dar pentru că ziceam că sînt doritor de cititori, înseamnă că mă bucur de orice vizitator, chiar şi de cel care (din cei 30 care m-au vizitat azi-calea mea către celebrite tinde la infinit în felul ăsta) a ajuns pe blogul meu după ce a căutat pe Google următoarea chestie: ” este nori de zapada deasupra hunedori”.

Tinde la infinit

Ritmul în care viaţa vine şi pleacă de pe lumea asta e uluitor. O libelulă se naşte dimineaţa şi moare seara. Eşti tentat să te gîndeşti cu milă şi cu superioritate la săraca libelulă care trăieşte doar o zi, uitînd că şi noi sîntem tot un fel de libelule  (se pare că astăzi ne-am făcut şapte miliarde de libelule) pentru că în ultimă instanţă nu are importanţă dacă trăieşti o zi sau o mie de ani. Atîta timp cît murim, nu are nicio importanţă cît de lungă e viaţa. Asta pentru că infinit împărţit la X e întotdeauna egal cu zero, orice valoare ar avea X.  Omul e cel mai nenorocit dintre animale, pentru că e bîntuit de fantoma infinitului, care nu îl lasă să se bucure liniştit de puţinele zile pe care le are.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.