Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.