Îndrăgostit de o bătrînă

Unii zic că termeni ca bătrîn/bătrînă nu sînt politically correct. Că în loc de ei ar trebui să folosim persoane cu mulți ani la activ sau alte eufemisme. Oare bătrînețea sau moartea sînt politically correct? Atunci de unde unde ideea stupidă că reflectarea lor în limbaj ar trebui să fie? Comentariul ăsta a fost doar ca să-mi apăr titlul.

Am scris textul ăsta ieri cînd visul era încă proaspăt.

Am visat că voiam cu disperare să mă întîlnesc cu femeie foarte bătrînă pe care o cunoșteam. Din ce simțeam în vis reieșea limpede că aveam o istorie cu ea, însă amintirile erau un fundal încețoșat.  Știam doar că vreau să o văd. Cum se întîmplă în vis, n-am reușit să ajung la ea la timp și cînd în sfîrșit am întrebat pe cineva dacă o pot vedea, mi s-a spus că e ieșită în seara asta, că s-ar întoarce abia după 9:30. Nu pot să pun în cuvinte sentimentul de pierdere iremediabilă pe care l-am avut cînd am aflat că o pot vedea abia după 9.30. Simțeam că fiecare oră pe care n-o petrec cu ea e o oră pierdută. Era ca și cum ar  fi murit, însă chiar dacă era foarte în vîrstă, în visul respectiv nu exista deloc pericolul ca ea să moară chiar atunci. Totuși, problema era că n-o pot întîlni imediat, că trebuie să aștept cîteva ore, și din cauza asta sufeream cumplit. Nu știu cine era bătrîna din vis. Poate era arhetipul unei Personalități, pentru că evident nu eram îndrăgostit de ea pentru fizic. Faptul că fizicul ei era îmbătrînit, deci nu putea să mă atragă în nici un fel, e evident plin de semnificație.

M-am trezit cînd visul era încă proaspăt și am încercat să mă agăț de sentimentele puternice pe care tocmai le trăisem, să le prelungesc cumva în realitate, pentru a le înțelege mai bine. Poate ar fi trebuit să scriu chiar atunci, pentru că doar scrisul solidifică gîndurile, însă n-am făcut-o. Am  formulat totuși, atunci, o ecuație pe care mi-o amintesc bine. Cu mintea pe jumătate trează, mi-am explicat mie însumi atunci că ce simțeam pentru bătrîna respectivă era rezultatul unicității și al fragilității ei. Adică: unicitate (personalitatea ei care mă fascina și care evident era TOTUL din moment ce era bătrînă)+ fragilitate (din nou, simbolizat de faptul că era bătrînă, deci aproape de moarte)= egal dragoste (sentimentul că fiecare oră pe care n-o petreceam cu ea era o oră pierdută iremediabil din moment ce moartea era la doi pași). Poate eram influențat de definiția dată de Frankl dragostei și pe care o reproduceam și eu aici acum cîteva zile în textul cu titlul Hai să fim mai mult decît animale. În mod evident definiția respectivă a jucat un rol important în visul meu. Însă o parte la fel de importantă a venit din mine însumi, mă refer la simbolismul bătrîneții care sugera ideea de fragilitate. Frankl vorbea despre unicitate  (personalitate) ca element esențial al dragostei. “Eu” (îl pun între ghilimele pentru că e vorba de mine în vis-mă feresc să-i zic inconștient pentru că e un termen mult prea abuzat și prea puțin înțeles) am introdus dimensiunea fragilității, a faptului de a fi doar o fluctuație minusculă în oceanul timpului, la fel de esențială pentru orice definiție a dragostei.

Am scris ca să nu uit, pentru că  impresia lăsată asupra mea de  visul ăsta a fost foarte puternică. Încă mai simt urmele emoționale lăsate de el prin conștiința asta trează în care sînt acum. Însă scriind, am trivializat-o, pentru că experiența a fost mult dincolo de puterea de reproducere a limbajului. Dar mai bine trivializat decît deloc.

Corăbii cu pînze umflate, corăbii scufundate

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.

 

Fericire cu forța: cadoul sărbătorilor de iarnă pentru toți neîndrăgostiții din lume

Se apropie. Am început deja să-i simt mirosul în aer. Vorbesc despre perioada asta de final de an, o perioadă în care, după cum scriam altă dată, parcă plutește în aer obligația de a fi fericit. Obligația asta e una dintre cele mai prăpăstioase dintre toate. Nu m-aș mira dacă în luna decembrie ar fi mai mulți sinucigași decît în alte luni, tocmai din cauza acestei obligații la fericire. Adică, obligațiile de a merge la școală sau la un serviciu chinuitor și prost plătit, de a fi respectuos cu o vecină acră, de face curat prin casă și așa mai departe, poate sînt neplăcute, dar sînt suportabile. Însă obligația asta la fericire e insuportabilă. E insuportabilă pentru că e un imperativ care însă nu-ți pune la dispoziție și mijloacele necesare pentru a fi fericit. De fapt, nici măcar un scop bine definit nu e în stare să îți pună la dispoziție. Îți spune doar așa, vag: Măi ăsta, pune mîna și fă ceva să fii fericit, ca să nu fii mai prost decît restul lumii! Acum mă, n-auzi?!! Urgent!!!

Există o singură categorie de oameni care nu simt biciuirea asta întru fericire, anume îndrăgostiții, căci ei sînt fericiți deja. Există și alte motive pentru care oamenii se cred fericiți, dar sînt cu adevărat doar atunci cînd iubesc. Restul sînt pseudo sau cel mult cvasi-fericiri, aproximații. Deci acum nu scriu despre norocoșii îndrăgostiți, ci despre noi, ăștialalți, care n-am avut norocul să ne îndrăgostim. Căci pentru a te îndrăgosti e nevoie de cel mai mare noroc dintre toate, sau de cea mai mare minune dintre toate, ceea ce e tot aia. Pentru mințile noastre scurte, norocul se confundă în așa măsură  cu minunea și minunea cu norocul, încît nu are niciun rost să încercăm să facem distincție între ele.

Cum să facem să fim și noi fericiți? Acum ar fi cazul să scriu o chestie d- aia care îți spune cum să faci ceva în zece pași. Cînd am scris de ibricul de cafea, m-am mîndrit că am reușit în cinci. Acum aș fi fericit cu zece. Dar ce zic eu, aș fi fericit și cu o sută. Aș fi fericit cu orice număr de pași despre care aș ști sigur că mă vor duce la fericire. Dar tot ce știu e că nu există așa ceva. Sigur, am putea să ne îndrăgostim. Dar de cine??! Dacă nu ne-am îndrăgostit pînă acum (eu am 28 de ani), e puțin probabil să ne îndrăgostim tocmai acum, la început de decembrie, ca să scăpăm de biciuirea sărbătorilor.

Ar mai fi o soluție, una ceva mai pragmatică. Una la care de fapt apelează  toată lumea, sau mai precis cei pe care îi ține buzunarul. Da, buzunarul, pentru că e vorba de bani, și anume, avem impresia că putem să ne cumpărăm fericirea de la magazinele de firmă sau, cei mai săraci dintre noi, de la hipermarket. Așa se face că cei care își permit se îngroapă în lucruri în perioada asta. E știut că femeile apelează frecvent la calea asta înspre fericire sau mai bine zis satisfacere, și i-au și pus un nume (terapie prin shopping). Mie mi se pare că exagerează. Terapiile sînt necesare cînd e vorba de vreo boală. Dar aici nu e vorba de o boală propriu-zisă, ci doar de o stare de rău sau de ne-bine.

Oricum ar fi, terapia asta nu e pentru mine. În primul rînd pentru că nu sînt destul de simplu la suflet încît să mă mulțumesc cu fericirea cumpărată de prin magazine. Iar în al doilea, deoarece, chiar dacă aș fi atît de simplu încît să mă păcălesc cu jucării, haine și parfumuri, sînt mai degrabă sărac și după ce platesc chirie, rate și alte datorii, nu mai rămîne mare lucru pentru terapie.

Carevasăzică, n-am decît să-mi pregătesc spatele pentru biciuit. Partea bună la sărbătorile de iarnă și sărbători în general, e că trec repede.

PS: Nu sînt în vreo depresie la momentul cînd scriu articolul ăsta. Doar o anticipez.

Despre dependențe

Dependență e un cuvînt care fără îndoială are o conotație puternic negativă. Orice dependență e rea și orice ne dă dependență e rău. Eu nu sînt de aceeași părere. Și nu mă refer la „dependența” de aer sau de hrană. Nu e ca și cum vreo zece ani nu am fi avut nevoie de aer și la un moment dat l-am fi încercat, ne-ar fi plăcut și din momentul ăla n-am mai putut trăi fără el. Dependența e ceva ce intră în meniul tău, ceva de care înainte habar nu aveai că există și deci nu-i simțeai în niciun fel lipsa. Doar că după ce a intrat în viața ta, dacă e o dependență cu adevărat puternică, viața devine inconceptibilă fără acel ceva.

Nu am de gînd să fac o clasificare a formelor de dependență și nici măcar o sumară trecere în revistă.   O să spun doar că, da, în general dependența de anumite substanțe e rea. Cel mai rău exemplu ar fi heroina, care reușește să facă orice altceva lipsit de importanță pînă acolo încît un îndrăgostit e dispus să își trimită iubita să se prostitueze pentru a face rost de următoarea doză sau pînă la a fura din casă banii de medicamente ai mamei care e pe moarte. Cel mai benign exemplu de dependență de substanțe ar fi dependența de cafea, care, în ciuda anumitor efecte negative, are mai multe pozitive, după cum o dovedește faptul că a ajuns să joace un rol așa de important în cultura mondială.

Sigur, se poate abuza de cafea așa cum se poate abuza și de lapte degresat, dar în general nu se moare de la cafea după cum bine ne arată dependenții de cafea care se numără cu sutele de milioane, probabil ajungînd undeva aproape de un miliard.

Mai ales în lumea nostră modernă sau postmodernă, în care munca fizică nu mai face parte din activitatea multora, cafeina a devenit o substanță absolut necesară în meniul omului modern. Eu unul nu sînt (încă) un dependent de cafea în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu mi-am propus să ajung, doar că dacă aș ajunge nu ar fi deloc o tragedie.

Există un tip special de dependență care nu mai poate fi definită strict ca dependență dar care totuși este dependență, și anume dependența de anumite persoane. Poate fi bună dar poate fi și rea, probabil de cele mai multe ori e rea, căci presupune subordonarea personalității dependentului față de personalitatea celui de care e dependent. Dar îndrăgostiul e cît se poate de dependent de obiectul iubirii lui și nu cred că se va trezi cineva să zică despre asta că ar fi rău.

Am făcut astfel trecerea către acel fel de dependențe care sînt mai mult obiceiuri decît dependențe, dar care pot, în orice caz, produce stări asemănătoare sevrajului. Acestea în general sînt bune sau neutre. Rutina zinică poate avea puterea psihologică a dependenței iar cel care e scos din ea e scos totodată și din sărite.

Acum două luni cînd am început să înot mă duceam la bazin mai mult din obligație: știam că am nevoie de exercițiu iar înotul e mai bun decît multe forme de exercițiu fizic așa că, mai ales că plătisem pentru trei luni, mi-am zis că aș face bine să mă duc în fiecare zi. Aseară, din nu știu ce motiv, bazinul era închis. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă cu mine dar încet, încet a pus stăpînire pe mine o stare de nervozitate care la un anumit nivel poate fi comparată cu sevrajul. Mi-a trecut azi cînd am fost și am înotat iar apoi am petrecut vreo 15 minute într-o saună atît de fierbinte că îmi ardea pielea. Iată o dependență cît se poate de bună și de sănătoasă. Sînt convins că mai sînt și altele.

Aseară, în spasmele blînde ale sevrajului provocat de lipsa de înot am scris articolul ĂSTA despre zeii de astăzi.