Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Fericirea mea eşti tu

Nu ştiu cum s-a strecurat în noi viermele care ne-a făcut să uităm cel mai important lucru din lume, şi care acum e un secret, pentru că l-am uitat. Secretul este că fericirea individuală e o iluzie, o neînţelegere, o minciună; pentru că fericirea există doar în spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este întîlnirea cu oamenii. E imposibil să ne imaginăm un Robinson Crusoe fericit, la fel cum e imposibil să ne imaginăm fericit un tiran absolut care ar reuşi să stpînească întreaga lume: pentru amîndoi  fericirea e imposibilă, pentru că amîndoi sînt singuri.

Viermele acesta scîrbavnic nu doar a făcut un secret din ceea e trebuia să fie limpede ca lumina zilei, dar a întors pe dos acest adevăr: ne-a strecurat în inimă minciuna veninoasă că fericirea e satisfacţia pe care individul o obţine pe cheltuiala celor din jur, adică în ciuda lor. Fericirea, ne spune cu gura lui spurcată viermele, este bunul pe care tu îl meriţi şi pe care trebuie să îl storci de la ceilalţi, cu orice preţ, călcînd pe cadavre, eventual. Muşcătura asta veninoasă e veche de cînd lumea: homo hominis lupus est nu e deloc o vorbă recentă.

Aşa se face că astăzi ne învîrtim buimaci şi beţi în căutarea fericirii prin buzunarele celor din jur, cum ar veni. Rezultatul e, şi nu putea să fie altfel, o nefericire cronică şi generalizată, buzunare rupte şi degete însîngerate. Pentru că secretul fericirii, oricît de mult ne-ar displăcea ideea de bază din spatele lui, e de o simplitate matematică (matematica e frumoasă şi limpede, după ce o înţelegi): fericirea mea e direct proporţională cu fericirea celor din jurul meu. Altfel spus: fericirea mea ajunge la mine însumi doar pe ocolite, după ce a trecut prin cei din jurul meu.

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întîi, spunea Christos undeva încercînd să ne arate o cale de ieşire din homo hominis lupus. 

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.

Am și eu ceva de spus

Orice individ de pe lumea asta, fără excepție, are sentimentul că în el este ceva ce merită să iasă afară într-un fel sau altul. Asta îi face pe unii să picteze, pe alții să scrie sau să compună muzică. Tehnologia pare să fie un excelent instrument care facilitează această ieșire-înspre-lume a individului. Modernitatea,  care  a creat propriu-zis individul, a dat, a impus de fapt, libertatea de auto-expresie.  Dar pentru că nu toți putem să pictăm, să scriem cărți sau să compunem muzică, încercăm să spunem ceva prin mijloace mai la îndemînă. De exemplu încercînd să fim în centrul atenției în cercul nostru strîmt de prieteni, prin felul în care ne îmbrăcăm sau făcîndu-ne blog. Blogul este pentru scris, după cum spuneam mai de mult, ce este masturbarea pentru actul sexual. Dar probabil că e mai bun decît nimic.

Ce vreau să spun aici este că unul dintre impulsurile fundamentale care caracterizează ființa umană (în excelentul cuvînt englezesc: drive) poate fi cuprins în această patetică (patetic, înțeles ca patos) și scurtă propoziție: am și eu ceva de spus.

Am fi tentați să expediem acest impuls fundamental al ființei umane ca absolut iluzoriu. Dar, fiind vorba de ceva atît de fundamental, ar fi greșit să ne pripim a conchide că e vorba  doar de o iluzie. S-a spus că fiecare individ reprezintă un eveniment unic în istoria universului. Dacă este așa, și așa este, căci nu există nici măcar un gînd care să se repete identic de la un individ la altul (afirmație aparent neverificabilă, dar demonstrată, cred eu, tocmai de imposibilitatea verificării ei, adică de insularitatea fiecărui individ în parte), atunci credința oricărui individ, oricît de puțin dotat, că are ceva de spus, este perfect legitimă.

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Fără cap pe autostrada Bucureşti-Piteşti

Vineri, un tînăr de 23 de ani a sărit pe geamul din spate al unui autobuz  care mergea cu viteză pe autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind decapitat şi împrăştiat pe autostradă. Însă eu nu ştiam asta cînd  bunul meu prieten Puiu Adrian (de fapt, el îmi spune mereu că eu sînt cel mai bun prieten al lui, însă nu îmi spune doar mie asta, aşa că nu prea pot să-l cred) mă bagă în seamă pe messenger şi îmi spune, „asta merită să citesc şi eu”, referindu-se la postul meu anterior despre cum m-am întîlnit cu moartea pe drum. După mai puţin de un minut, revine şi îmi spune „neinteresant, te-ai întîlnit tu cu moartea cînd aveai un an. Eu m-am întîlnit cu un mort fără cap vinerea asta”

Ştiu că sîngele şi sexul vînd orice, inclusiv bloguri. Dar nu de asta povestesc ce s-a întîmplat vineri noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ci în primul rînd pentru că m-a provocat Puiu. Îmi povesteşte că se întorcea de la Piteşti şi mînca liniştit un sandwich (sandvis? sendvis?), pe locul din dreapta şoferului. După aproximativ zece kilometri, traficul era blocat aşa că au fost nevoţi să oprească. Fusese un accident, dar ce fel de accident nu bănuia şi nu-mi vine nici mie să cred, acum cînd scriu despre asta. N-am fost acolo, aşa că impresiile sînt la mîna a doua. Puiu îmi povesteşte că mînca în continuare liniştit din sandwich şi îşi făcea loc prin mulţimea care privea cu o poftă perversă, speriată, îngrozită, dar în orice caz poftă (asta nu mi-a spus-o Puiu, dar ştiu eu prea bine cum se uită mulţimea la morţi).

Intra scriptum: Chiar acum cînd scriu, Puiu mă întreabă dacă nu vreau şi poze cu cadavrul respectiv pentru articolul ăsta. Mă întreb în primul rînd dacă vreau eu să le văd. În al doilea rînd, ce or să creadă despre mine cei care mai îmi citesc blogul. E drept, mai vorbesc eu despre moarte, dar n-am pus niciodată poze cu morţi. Dacă aş avea certitudinea că blogul îmi va fi citit în grup, n-aş avea nicio problemă în a pune poze cu morţi, pentru că în grup sîntem efectiv altcineva. În grup, inconştientul se manifestă în toată splendoarea lui şi scoate la iveală pofta iraţională după sînge şi alte chestii primare, fapt ce explică linşatul, pofta cu care mulţimile se strîng la locul accidentelor şi alte comportamente nebuneşti ale individului în mulţime. Dar pe blogul meu or să se uite indivizi singuri în intimitatea monitorului, unde conştiinţa ţine, de cele mai multe ori, în şah inconştientul.

Văd acum scena prin ochii lui Puiu, care cu sandvisul în mînă se uita la un cadavru decapitat. Imediat a început să circule zvonul că respectivul, un tînăr în vîrstă de 23 de ani, se certase cu mama lui şi a sărit în semn de protest. Eu mă gîndesc că poate a fost drogat. Poate era consumator de Pur by Magic, sau Euforia, sau Insomnia sau alte droguri „legale” care se vînd prin magazinele de vise şi care distrug vieţi cu mult mai multă turbare decît o face heroina. Spun asta în cunoştinţă de cauză, după ce am vorbit cu foarte mulţi consumatori de heroină care au început să consume „legale” şi care în patru luni şi-au pierdut dinţii, au început să aibă atacuri de panică, paranoia, halucinaţii şi aşa mai departe. Şi totul cu droguri cumpărate legal de la magazinul de vise din colţ. Dar asta e altă poveste.

Ce l-a făcut pe omul ăla să sară dintr-un autobuz în mişcare, rămîne un mister pentru noi. Cert e că a reuşit să se sinucidă, punînd totodată în scenă şi un spectacol de mare efect. Cel puţin Puiu a fost unul dintre spectatorii rămaşi fără răsuflare, dar care a reuşit totuşi să îşi termine sendvişul început, chiar şi cînd maşina a plecat de la locul incidentului printr-o baltă de sînge prin care cauciucurile au trecut ca printr-o baltă oarecare.

Întrebarea este: vrem sau nu vrem poze?

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.