Certitudine vs. incertitudine şi invers

Feynman, care a cîştigat un premiu Nobel, spunea într-un curs de fizică (Feynman Lectures on Physics) că după ce Einstein a arătat că legile mecanicii newtoniene sînt greşite, sîntem mult mai modeşti în pretenţiile noastre ştiinţifice şi acceptăm ideea că orice lege ar putea fi greşită.

Dacă la asta adăugăm faptul că un principiu fundamental al ştiinţei moderne este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care spune că putem cunoaşte ori poziţia ori viteza unei particule subatomice, niciodată pe amîndouă în acelaşi timp (şi asta nu pentru că nu putem să le măsurăm bine, ci pentru că e o lege fundamentală a lumii subatomice care interzice această cunoaştere), ajungem la o observaţie interesantă. Anume, că ştiinţa nu e atît de sigură şi de lipsită  de incertitudini cum cred unii. De fapt, aproape nimic nu poate fi cunoscut exact, nici în cele mai exacte ştiinţe.

Pe de altă parte, credinţa are reputaţia de a fi o chestie care nu e bazată pe nicio certitudine, ci doar incertitudini. Totuşi, întreb eu, oare nu există în termodinamica credinţei un principiu echivalent dar cu semn chimbat principiului incertitudinii al lui Heisenberg ? Oare printre toate incertitudinile credinţei- care nu sînt accidentale, ci sînt esenţiale credinţei, adică ele fac credinţa să fie credinţă şi nu ştiinţă- nu găsim particule de certitudine, care se supun unor legi paradoxale şi care contrazic legile naturale, şi care spun că anumite lucruri pot fi ştiute în principiu? La fel, dar invers, cum principiul incertitudinii spune că în ştiinţă anumite lucruri nu pot fi în principiu ştiute.

Sigur, astea sînt doar speculaţiile mele şi oricine poate să mă acuze că bat cîmpii. Dar tot cîmpii bat şi cei care au înţeles atît de puţin din ştiinţă încît au impresia că pot extrage de acolo certitudini care să nu mai lase, în concepţia lor despre lume şi viaţă, niciun pic de loc pentru incertitudinile credinţei.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.