Despre proşti şi alţi demoni

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Cu ochii la rege

Soren Kierkegaard a fost întrebat de regele Danemarcei, Christian VIII, cum crede el că ar trebui să se comporte un rege.  Kierkegaard i-a răspuns, printre altele, că ar fi foarte bine ca regele să fie urît (Christian VIII era un bărbat foarte frumos). Apoi, a mai spus el, ar trebui să fie surd şi orb sau cel puţin să se comporta ca şi cum ar fi, pentru că asta ar rezolva o mulţime de probleme. Şi n-ar trebui să vorbească prea mult, ba chiar ar trebui să aibă un discurs standard pe care să-l folosească în orice ocazie, deci un discurs fără conţinut.

 

E greu de spus dacă Kierkegaard nu făcea altceva decît să fie ironic, pentru că ironia era una dintre preocupările lui principale. Ironic sau nu, trebuie admirat curajul de care a dat dovadă. Dar mai mult decît curajul lui Kierkegaard, trebuie admirat regele care a întrebat: pentru că a întrebat.

 

Nu am devenit dintr-o dată interesat de politică. Politica e doar un hoit care pute şi atîta tot. Dar dacă ar fi să-mi exprim o opţiune politică, aş opta fără nicio ezitare pentru un Rege. Un rege, chiar dacă impotent funcţional, ar avea totuşi puterea şi carisma pe care numai un simbol le poate avea. Şi asta ar fi ceva, ceva care poate ar reuşi să emane nişte raze, fie ele timide, de bun simţ prin norul puturos care este politica din România, de exemplu. În loc de un marinar  care înjură ca un birjar sau de un agitator care se agită cu un plagiator ca să-l dea jos pe marinar, am avea, acolo în vîrf, ceva nobil înspre care să privim. Şi pare să fie o lege a naturii că sîntem transformaţi prin contemplare. Poate, dacă din cînd în cînd la televizor ar apărea un rege care ar avea o discuţie serioasă cu un intelectual serios, Diaconescu ar avea mai puţin tupeu. În orice caz, n-ar mai avea ocazia să candideze la preşedinţie şi să ne facă pe toţi de rîs prin chiar acest fapt.

Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.