Planeta maimuțelor

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.

Triumful între patru pereți

Viața își păstrează calitatea de a fi intersantă doar în măsura în care sînt lucruri pe care încă nu le-am făcut, bucurii pe care nu le-am gustat, dureri pe care nu le-am încercat. Pe scurt, viața ne fascinează pentru că este o promisiune mereu neîndeplinită. Ceva mai mult pîndește în fundal și ne face să mergem înainte. Sînt unii, în  general oamenii cu imaginație foarte săracă, care au impresia că le-au făcut pe toate și sint teribil de blazați. Alții, chiar au făcut de toate și probabil sînt pe bună dreptate blazați. Întrebarea existențială prin excelență este: poate un om să le facă pe toate? E printre noi vreun individ  capabil să epuizeze întregul posibil al experienței umane? Poate cel mai bogat de pe Wallstreet? Poate cel mai celebru de la Hollywood?

Cioran vorbea despre triumful între patru pereți al spiritului. Se referea la dragoste. Le poți avea pe toate stînd în patul tău.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Mă duc înspre lumină…

Chestia asta poate să fie periculoasă, după cîte zic cei care au avut experiențe în apropierea morții sau dincolo de moarte, cum susțin unii mai îndrăzneți și cu imaginațe mai bogată. Luminița de la capătul tunelului e clar o invenție politică pentru zile negre, crize economice ca cea prin care trece acum România și așa mai departe. Strînge cureaua și ține ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului! ni se spune de sus.

Eu nu mă îndrept nici spre lumina care semnalizează viața de dincolo nici către luminița de la capătul tunelului politic. Ambele sînt gogoși. De fapt, din păcate, nici măcar gogoși, căci gogoșile ar fi prins tare bine în zilele astea de criză. (Cine mă cunoaște știe că sînt un tip credincios, dar credința mea nu include suflete care părăsesc trupul spre lumină. Viziunea mea despre viața de dincolo e mult mai..telurică). Nu, eu mă îndrept spre o zonă de pe glob unde soarele nu apune niciodată zilele astea (asta te face sa te întrebi cum de se mai poate vorbi despre zile, la plural). Chiar și unde sînt acum abia dacă se mai face un semi-întuneric pentru aproximativ vreo oră, dar acolo unde plec azi soarele rămîne pe cer toată noaptea. O să fac peste 20 de ore cu trenul din Uppsala pînă în Narvik, Norvegia, și de acolo încă cîteva sute de km, tot înspre nord. Din cîte aud nu e transport public pînă în Insulele Lofoten, așa că eu și colegul meu de aventură (dar să nu se citească greșit:  nu e un tip cu care am o aventură. Îmi plac femeile.) o să facem autostopul sau o să mergem cu „ocazia”. Da, ocazia poate să fie un lucru minunat, dacă e.

De ce e mai bună cartea decît filmul

Am mai scris despre raportul dintre literatură și film. Acum vreau să spun doar două vorbe. Întrebarea asta, în sine, e superfluă, pentru că toată lumea știe foarte bine: cartea e incomparabil mai bună decît filmul (limitînd cartea doar la acele cărți care au un potențial, oricît de redus, de a fi transpuse în film, adică în general beletristica). Dar de ce e așa, poate nu e imediat evident.

Răspunsul stă, după mine, în modul în care cele două arte acționează asupra imaginației. Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză ( de aici numele american de movie, de la moving picture), e o simplă înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri, judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se poate arăta  ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior), pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației, literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea (fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici două cuvinte, sper că deocamdată.