Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Corăbii cu pînze umflate, corăbii scufundate

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.

 

În loc de la mulţi ani

O reîncarnare contemporanã a lui Emil Cioran, în vîrstã de aproximativ 7 ani (încarnat în emisiunea Prevestiri din copilãrie, cu Virgil Ianţu la Radio Guerilla), întrebat de ce trãim, a rãspuns cã trãim ca sã mîncãm, ca sã dormim şi ca sã ne relaxãm. Poate rãspunsul ne face sã zîmbim, dar realitatea e cã am putea sã ne încordãm la maximum maturitatea noastrã înţeleaptã, fãrã sã putem da un rãspuns mai bun decît acesta. Viaţa este ilustraţia perfectã a ideii de circularitate: mîncãm ca sã trãim, muncim ca sã trãim, dormim ca sã trãim, pe de o parte, iar pe de altã parte, trãim ca sã mîncãm, ca sã dormim, ca sã ne relaxãm. Cazurile celor care trãiesc pentru a munci sînt mai rare şi cu excepţia celor stãpîniţi de vreo pasiune puternicã, frizeazã patologicul. Spre deosebire de anul nou, care doar ne imprimã iluzia de circularitate-cãci în realitate timpul e liniar, ireversibil şi nu ne mai întîlnim niciodatã cu secundele pierdute (decît dacã plecãm, ca Proust, în cãutarea lui…), chiar dacã trãim iar şi iar zilele de 31 decembrie (pe care o trãim orientaţi înspre  un trecut pe care simţim cum îl pierdem printre degete) şi 1 ianuarie (pe care o trãim orientaţi înspre viitor, încercînd fãrã success sã pipãim  o realitate încã nematerializatã)- viaţa este în esenţa ei purã circularitate. Pentru cã nimic în viaţã nu are puterea de a ne lega sau mãcar a ne promite ceva dincolo de ea, concluzia pe care mai devreme sau mai tîrziu orice minte lucidã e nevoitã sã o tragã fiind aceea cã totul e deşertãciune şi goanã dupã vînt. Doar dragostea, ca portal prin care o realitate de dincolo trimite licãriri timide înspre a noastrã, ne creeazã iluzia cã am rupt circularitatea, cã am pus piciorul pe teren solid, cã, în sfîrşit, ceva are sens. Sã pipãi şi sã strig este!

Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.

Despre libertate și modernitate

Astăzi, nouă oamenilor ne place să ne uităm înapoi înspre o istorie întunecată și să ne considerăm mai liberi și mai deștepți decît toate generațiile dinaintea noastră. Condescendența asta s-a născut odată cu Iluminismul, cred. Individul și-a cîștigat libertatea în raport cu prescripii sociale care îi spuneau pînă la cel mai mic detaliu cum să-și trăiască viața, iar societetatea însăși și-a cîștigat și ea libertatea în raport cu autorități implacabile cum ar fi regi sau zei. Astăzi domnește democrația, dacă se poate spune așa, iar cușca de fier a religiei a fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Da, în special în raport cu religia îi place lumii noastre să se considere liberă, ca și cum asta ar fi libertatea supremă: să nu mai fii obligat să asculți de preceptele iraționale, dogmatice și absolute ale religiei: iată rețeta fericirii, ne spune bucătarul ce învîrte de zor în supa deloc primitivă a modernității.

Dar modernitatea în care trăim e străbătută de numeroase paradoxuri, unele mai dramatice decît altele. Cînd vine vorba de libertate, paradoxul stă în faptul că știința ne-a explicat lumea în totalitate, pînă la ultima celulă, ultima bucățică de ADN, pînă la ultimul atom (acum ne chinuim să cîntăm la înseși „corzile” realității (vezi string theory ) dar deocamdată degetele noastre butucănoase nu pot atinge acele izvoare fine ale materiei.) Și dacă ne-a explicat, ce?, poate să întrebe cineva. Ce paradox vezi în explicație? Știința se vrea afirmarea supremă a libertății umane, dar afirmîndu-se, libertatea noastră și-a descoperit în explicație propria și absoluta negație. Materialismul absolut care domină astăzi scena gîndirii omenești (desigur, sînt bastioane de rezistență ici și colo, dar în măsura în care putem vorbi de o ideologie mondială, aceasta este în zilele noastre materialismul metodologic, sau absolut, sau umanismul exclusivist) a spus-o clar: liberul arbitru e o iluzie. Și pentru o știință care are pretenția că poate să explice totul, e logic să fie așa. Dacă omul nu e nimic mai mult decît un anume fel de a aranja atomi, explicabil în totalitate prin legile fizicii și ale biologiei, atunci TOT ce e omul, tot ce poate să facă și să gîndească e determinat de aceleași legi. Dacă avem de-a face cu un criminal, e pentru că în el  „instinctul social”  nu s-a dezvoltat cum trebuie. Dacă avem de-a face cu un alcoolic sau dependent de heroină, e pentru că zestrea lui genetică ( genetic make-up) l-a predispus la asta.

Libertatea omenească a ajuns prin științe la culmi atît de înalte, încît în curînd înseși temeliile dreptului or să se trezească în aer. Ce motiv ai mai avea să trimiti pe cineva la închisoare pentru orice fel de infracțiune dacă respectiva acțiune e explicabilă în totalitate prin factori externi lui? Căci nimeni nu-și alege zestrea genetică sau mediul în care crește.

E o profeție asta. Aș fi vrut s-o fac în altă parte, poate în vreo revistă de specialitate sau măcar pe vreun blog cu popularitatea prodigiousului Mircea Badea. Dar poate a fost făcută deja, căci fără îndoială nu sînt eu primul care observă paradoxul libertății moderne.