De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Un balon de apă sau știe cineva cum se face back-up la creier?

Cineva tocmai îmi povestea cum, plimbîndu-se pe străzile Parisului, a fost speriată teribil de un balon de apă aruncat de la etaj de o obrăznicătură mică. În afară de faptul că potăi există și la Paris, povestea nu pare a avea nicio semnificație. Mie, însă, mi-a adus aminte de niște gînduri pe care le avusesem mai devreme în cursul zilei, coborînd scările Bibliotecii Centrale Universitare (din cînd în cînd, cîte un cititor mă întreabă ce înseamnă BCU). Făceam pe eroul, așa că luasem scările. Cînd mai aveam un etaj, piciorul mi-a alunecat pe marginea treptei. M-am dezechilibrat și era să cad, dar cel mai complicat control de stabilitate proiectat vreodată, creierul meu, și-a făcut repede treaba și am reușit să-mi regăsesc echilibrul înainte să mă rostogolesc pe scări. Probabil prea multă cafea, prea mult Eliade, prea mult stres. Oricum, pentru că mintea mea o ia mereu razna, imediat mi-a fugit gîndul la ce ar fi putut să se întîmple dacă aș fi căzut. Poate n-ar fi fost nimic grav, poate doar mi-aș fi luxat piciorul sau m-aș fi ales cu un cucui. Dar gîndul mi-a fugit imediat la latpop, pe care îl țineam în mîna dreaptă. Cu siguranță s-ar fi făcut praf pe scări. Și în el, deoarece nu sînt prevăzător să-mi fac backup, e cea mai importantă parte din viața mea în momentele astea, adică teza de doctorat la care muncesc (cu oarecare spor) de trei ani. Dacă mi-aș fi pierdut laptopul, rezultatul ar fi fost dezastruos. A fost un moment de iluminare și în seara asta îmi fac un update de back-up.

Dar laptopul e plastic și ceva metal. Am trecut imediat la imagini mult mai plastice și mi-am văzut împrăștiată pe jos materia cenușie, la care, din păcate, nu se poate face back-up nicăieri. Am simțit atunci extrem de dureros radicala fragilitate a tot ce e omenesc. Mă cred buricul pămîntului, și într-un fel sînt. Mă cred capabil de gînduri mari. Mă cred capabil de acțiuni nobile. De trăiri sublime. De dragoste. De aprecierea frumosului. De contemplarea lucrurilor ultime. Și dintr-o dată, un picior greșit reduce toate astea la o baltă de sînge și un raport medico-legal. Ce se va alege atunci de toate gîndurile și trăirile mele, unice în univers? De toate lucrurile netrăite? De copiii mei neconcepuți? De teza mea de doctorat neterminată? De romanul meu (despre care cred că poate fi mare) nescris?

Știe cineva cum se face back-ul la creier? Chestia asta la fel de fragilă ca un balon cu apă în care totuși și-a făcut loc, vai!, absolutul?