Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

Iisus Christos sau sfîrșitul întrebărilor

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.

Cine a furat Crăciunul sau un pumn în burta mare a Moșului

Vezi prin filme cîte un personaj negativ, care nu a înțeles spiritul Crăciunului sau care pur și simplu e rău și care face tot posibilul să strice Crăciunul pentru ceilalți. Dar, în realitate, adevăratul erou negativ cînd vine vorba de Crăciun, e chiar Moș Crăciun. Ce e Crăciunul? S-ar putea spune multe, dar, pe scurt, e cea mai importantă sărbătoare creștină, nașterea Domnului sau Christos. Și cu toate astea, sărbătoarea astea e dominată de un moș cu burtă mare, barbă albă și haine roșii (reprezentarea exactă a unui spirit din mitologia nordică), un personaj de legendă care s-a strecurat în creștinism și, ușor, ușor, a acoperit cu burta lui mare imaginea Celui despre care se spune că este Lumina lumii. Uitîndu-te la poveștile pe care părinții le spun copiilor, la televizor, în ziare, peste tot în jurul tău, Moș Crăciun e centrul atenției, în timp ce Christos, cel a cărui zi de naștere se presupune că  o sărbătorim, e uitat complet. El e obișnuit cu umilința și suferința și nu i-ar plăcea lumina reflectoarelor și gălăgia de ho-ho-ho (că tot veni vorba, a văzut cineva porcăria aia românească cu Ștefan Bănică, Ho ho ho ? Să nici n-o vedeți! Execrabilă este! ). Cu toate astea, nu mă pot abține să nu spun că mi-ar plăcea să-i trag un pumn în burta grasă tipului ăstuia nesimțit care a furat Crăciunul!

PS: Și ce dacă postul ăsta vine la două zile după Crăciun? Mai bine mai tîrziu decît niciodată, căci oricum,  și la anul de-om veni, tot la fel vă vom găsi. Din păcate! Pentru că Moș Crăciun ăsta s-a instalat bine în scaunul lui și n-are de gînd să renunțe ușor la supremația asupra sărbătorii nașterii Mîntuitorului lumii.