Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)

Muntele de salată Springtime

Scriind sau citind despre lucuri urîte, ne apropiem de ele, iar proximitatea a fost întotdeauna prima condiţie a contaminării. Asta cu privire la articolul trecut.

Acum vreau să scriu despre mîncare şi o s-o spun pe şleau: salata de la Springtime e cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare. Primul avantaj cînd vine vorba de salata asta e că primeşti o caserolă în care poţi să îţi pui ce vrei (dintr-o ofertă destul de variată de sortimente), dar mai ales cît vrei. După cum se vede din fotografie, de caserola de la Springtime se poate abuza destul de mult dacă eşti deştept şi, după unii, un pic nesimţit. Nesimţit? Eu pun următoarea întrebare: dacă cineva ar vrea să facă o reclamă la salata asta, oare nu ar pune la fel de mult în caserolă pentru sesiunea de fotografii? Eh, daca aşa ar apărea în reclamă, atunci sînt pe deplin împăcat cînd de fiecare dată cînd mănînc acolo (adică aproape în fiecare zi), fac un munte de salată în caserola mea. Cel mai ieftin munte de salată din Bucureşti. Garantat! Dar şi cel mai sănătos, la şase lei. Eu nu sînt vegetarian (decît în suflet, adică, ştiu că e bine să fii vegetarian, dar mănînc de toate), însă ştiu cît de important e să mîncăm legume şi crudităţi în general.

Astăzi se ştie cît de important este modul în care mîncăm pentru cît de mult o să trăim şi mai ales pentru cum o să trăim. Uneori zîmbesc cu amărăciune cînd mă gîndesc cît de atent sînt cu maşina mea atunci cînd  îi cumpăr cel mai bun ulei, ca să am grijă de motor, dar în corpul meu, cel mai complex motor din univers, introduc tot felul de chestii fără să mă gîndesc la ce înseamnă asta. Fumatul e cel mai mare criminal dintre toţi, dar n-o să vorbesc acum despre fumat pentru că din fericire nu am problema asta. Dar şi ceea ce mîncăm are un impact uriaş asupra stării de sănătate şi duratei de viaţă. De aceea, oridecîte ori sînt nevoit să mănînc în oraş, şi sînt nevoit în fiecare zi, (deşi uneori o completez cu un cheezburger), aleg salata asta care, după cum ziceam, e fără îndoială cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare în Bucureşti.