Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Joaca de-a libertatea. A unor puşcăriaşi.

Ieri şi astăzi, la teatrul Nottara (pe bulevardul Magheru, aproape de piaţa Romană), are loc un altfel de festival de teatru. E altfel nu pentru că e cu mari stele ale teatrului. Din contra. Festivalul se intituleaza  Exit iar actorii sînt puşcăriaşi. Puşcăriaşii sînt persoane private de libertate pentru că au încălcat legea penală şi au fost prinşi. Există foarte mulţi oameni care încalcă legea penală dar nu sînt prinşi şi care, deci, nu ajung niciodată puşcăriaşi. Puşcăriaşii, pe lîngă timpul executat în puşcărie, trebuie să mai trăiască şi cu ruşinea de a fi fost puşcăriaş, sau de a fi în continuare puşcăriaş, pentru că odată puşcăriaş, pentru totdeauna puşcăriaş.

Deci actorii de pe scenă nu sînt chiar actori, şi nici publicul nu e chiar public de teatru, fiind format în principal din rude de puşcăriaşi, din alţi puşcăriaşi, din cadre militare, din studenţi şi cîte un curios care a aflat din întîmplare de evenientul. Ah, şi să nu uit: aseară publicul din public a făcut parte şi un consilier de probaţiune, adică eu. Care a făcut poze şi filme cu telefonul.

Piesele şi interpretările lor au fost în general patetice. Mă uitam cu un fel de milă amestecată cu sfială şi îmi spuneam ceva de genul: “Bun, ce se întîmplă aici nu e teatru, artă. Şi nici nu are cum să fie. Dar e bine că se întîmplă!” De ce e bine că se întîmplă? Cineva zicea că rolurile jucate de puşcăriaşi acolo sînt identităţi false temporare. E adevărat. Doar că nu e acesta tot adevărul. Adevărul e că identităţile respective devin reale pentru cel ce le mimează, iar efectele lor nu sînt neapărat trecătoare. Astfel, mă gîdeam eu, piesele astea de teatru au un dublu efect terapeutic: pe de o parte oferă ocazia unui puşcăriaş să se transpună într-un univers simbolic în care nu mai e un puşcăriaş, ci alteva. Conştientizarea faptului că poate fi şi altceva decît un puşcăriaş poate avea efecte semnificative pentru viaţa reală care se desfăşoară în afara scenei şi în afara puşcăriei. Apoi, efectul terapeutic se mai referă şi la public, ajungînd oamenii să vadă că dincolo de eticheta de puşcăriaş e un om cu o poveste, diverse talente, dorinţe, visuri. Pe scurt, un om.

Vorbind de talent, trebuie să spun că aproape toţi cei care au urcat aseară pe scenă nu aveau deloc talent actoricesc. După cum ziceam şi mai devreme, mă uitam la ei cu milă şi sfială.

Asta pînă la ora 8 cînd a început spectacolul realizat de cei dela PenitenciarulIaşi.Nu pot să spun că cei dela Iaşiau fost de pe altă planetă. Că au avut decoruri,  costume, o piesă şi interpretări demne de orice scenă din ţara asta. Eu nu mă pricep la teatru, dar cred că un critic de teatru ar fi putut să fie în sală şi să spună la final că a văzut o piesă de teatru. Poate bună sau mai puţin bună, dar în orice caz o piesă de teatru, pentru că celelalte reprezentări nu făcuseră nici măcar un pas în direcţia a ceea ce se numeşte teatru.

În clipul de la început se pot vedea cei de la Jilava care au optat, înţelept zic eu, pentru o pantomimă, reuşind astfel să evite penibilul care însoţea aproape fiecare cuvînt al celorlalţi „actori”, cu excepţia celor de la Iaşi, fireşte. Care se văd în pozele astea.

BBC=OTV

Un fizician suedez pensionat pe care l-am cunoscut în Uppsala, se declara extrem de nemulţumit de evoluţia recentă BBC-ului. La un moment dat era modelul ideal pentru cum se transmit ştirile, astăzi nivelul e atît de jos încît îmi vine să plîng, spunea el. Cînd spunea el asta, nu prea am ştiut ce să cred. Ieri am citit un articol pe bbc.co.uk, care mi-a dat impresia că citesc Libertatea sau Click sau alt tabloid de doi lei (de cincizeci de bani, de fapt). De fapt, calitatea articolului nu se ridica mult deasupra gunoiului pe care îl vezi de obicei la OTV, dacă te uiţi.

Articolul se numea Cult of less: living out of a hard drive( şi poate fi citit aici ) şi spune povestea unui tînăr specialist în IT din New York care s-a hotărît că nu mai are nevoie de casă şi alte chestii…materiale, pentru că mediul virtual (internetul, laptopul şi hard diskul extern) îi îndeplinesc toate nevoile. Autorul articolului spunea că stilul acesta de viaţă reprezintă un trend sau o modă şi va lua amploare. Aici e momentul unde BBC-ul derapează cu toată greutatea lui de pe şina a ceea ce înseamnă să faci ştiri, înspre dezastrul a ceea ce înseamnă să faci ştiri sau articole proaste. Nicio întrebare sau comentariu despre cum îţi îndeplineşte internetul nevoia de igienă sau acoperiş deasupra capului nici daca USB-ul ţine loc de periuţă de dinţi. Dar articolul dă cu bîta în baltă de-abia cînd prezintă ca pe o ştire serioasă ceea ce nu e nici măcar SF serios, anume că la un moment dat, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, vom ajunge noi înşine să trăim pe hard drive, la un loc cu mp3-urile. Presupun că unii vor alege să împartă aceleaşi sectoare de hard cu Bach şi Mozart, în timp ce alţii se vor înghesui pe aceiaşi biţi cu filmele porno, după gusturi şi preferinţe. Aş scuza un redactor de la Libertatea dacă nu ar fi în stare să îşi pună întrebări serioase despre viaţă şi tehnologie, la urma urmelor, de-aia lucrează pentru Libertatea. Dar mi se pare strigător la cer ca un redactor BBC să fie atît de can-can-ist. Las  acum la o parte faptul că Roger Penrose a arătat de ce inteligenţa artificială pe care o avem astăzi e la ani lumină de ceva care măcar să semene cu inteligenţa creierului omenesc (în cartea lui The emperor’s new mind ). Deci, din punct de  vedere tehnic, posibilitatea ca o inteligenţă asemănătoare cu a noastră să fie rulată de un calculator, e astăzi inexistentă . Ce mă preocupă e concepţia scandalos de superficială pe care BBC-ul o are despre viaţă. Să presupunem că un software ar putea reproduce toate legăturile neuronale din creierul nostru şi că am avea un calculator suficient de puternic să ruleze acel soft (deocamdată ipotezele astea sînt foarte SF, dar sînt, în principiu, posibile). Ar însemna asta că acel soft sînt eu însumi? Că eu sînt cel care trăieşte pe un hard drive împreună cu mp3-urile? BBC-ul nu-şi pune nicio secundă problema identităţii, ce e ea şi cu ce se mănîncă, ce e viaţa şi ce relaţii poate stabili cu tehnologia. În schimb propune viziunea asta despre mutarea vieţii pe hard diskuri cu aceiaşi naturaleţe cu care face predicţii despre criza economică mondială.

Dacă sînt articole serioase la BBC, atunci cu siguranţă acesta nu e unul dintre ele şi dacă aşa sînt cele mai multe articole ale lor, am putea la fel de bine să ne uităm pe OTV. Diferenţele de calitate ar fi minime.