În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.

Toți trăim în America

Știți cîntecul ăla al trupei Rammstein care se numește „We all live in America” ? E un sîmbure serios de adevăr în vorba asta, că toți trăim în America, adică (eu trăiesc la propriu, zilele astea, vorba asta are sens figurativ), sau mai mulți sîmburi de adevăr, cum ar fi sîmburi culturali, economici, militari și alte feluri de sîmburi, fie și doar în sensul că America a reușit prin Hollywood, de exemplu, să exporte un model cultural, așa cheesy cum o fi el, care a cucerit întreaga lume. Și cu toate astea, Hollywood nu te pregătește deloc pentru șocurile vieții cotidiene în America. Hollywood reușește doar să ofere o imagine din avion, cum ar veni, care nu ajunge niciodată la nivelul firului ierbii.

Și cu toate astea, mi-am dat seama aseară că Hollywood-ul mă ajută destul de mult să mă integrez în noua mea realitate socială. Hai să vă spun cum. Engleza mea nu e nici pe departe perfectă, dar de cînd am ajuns aici am ajuns s-o simt și mai imperfectă decît o credeam înainte (în ciuda americanilor care mi-au lăudat engleza, poate doar din politețe). Asta pentru că engleza mea nu avea cum să fie pregătită pentru întîlnirea cu piesajul infinit de divers al realității de zi cu zi (enleza e, se zice, limba cu cele mai multe cuvinte dintre toate limbile). Așa că la un moment dat m-am trezit făcîndu-mi probleme serioase în legătură cu capacitatea mea, nu neapărat de a trăi aici (nu e nevoie chiar de mare lucru pentru asta), dar de a funcționa într-o organizație complicată unde se așteaptă multe de la mine și așa mai departe.

Abia aseară, deci cam la zece zile după ce am ajuns aici, m-am uitat pentru prima dată la un nou episod din Breaking Bad (unul dintre cele mai bune seriale americane, cu siguranță unul dintre cele mai artistice ale tuturor timpurilor).  Episodul de aseară nu a făcut decît să îmi confirme încă o dată impresia asta pe care mi-o formasem de la bun început, dar nu despre asta e vorba. Uitîndu-mă la serialul ăsta, la care eram conectat încă din România, l-am perceput ca pe o punte între două realități sociale diferite, ca să zic așa. Înțelegeam foarte bine tot ce se vorbea și se întîmpla acolo și faptul ăsta mi-a întărit, într-un mod subtil dar semnificativ, convingerea că cele două realități sociale, România mea maternă și America adoptivă, nu sînt despărțite de o prăpastie chiar atît de fără fund cum mi se părea în momentele mele mai proaste. Breaking Bad (ar fi putut să fie alt serial sau film) se transformase peste noapte într-un veritabil portal cultural care, deși nu avea mare însemnătate funcțională, avea totuși marea însemnătate de a mă face să mă simt ca și cum aș fi fost cumva pregătit, pre-adaptat, ca să zic așa, la noul mediu în care trebuie să exist și să fac treabă.

Pînă la urmă, chiar trăim toți în America.

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Triumful între patru pereți

Viața își păstrează calitatea de a fi intersantă doar în măsura în care sînt lucruri pe care încă nu le-am făcut, bucurii pe care nu le-am gustat, dureri pe care nu le-am încercat. Pe scurt, viața ne fascinează pentru că este o promisiune mereu neîndeplinită. Ceva mai mult pîndește în fundal și ne face să mergem înainte. Sînt unii, în  general oamenii cu imaginație foarte săracă, care au impresia că le-au făcut pe toate și sint teribil de blazați. Alții, chiar au făcut de toate și probabil sînt pe bună dreptate blazați. Întrebarea existențială prin excelență este: poate un om să le facă pe toate? E printre noi vreun individ  capabil să epuizeze întregul posibil al experienței umane? Poate cel mai bogat de pe Wallstreet? Poate cel mai celebru de la Hollywood?

Cioran vorbea despre triumful între patru pereți al spiritului. Se referea la dragoste. Le poți avea pe toate stînd în patul tău.

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

O dragoste imposibilă

Pe 29 august 1982, exact la o săptămînă după ce m-am născut eu, murea Ingrid Bergman. Se născuse în Stockholm, Suedia, tot pe 29 august, cu 67 de ani mai devreme. Moartea e întotdeauna tragică, dar cînd cineva moare exact în ziua în care s-a născut, se strecoară lîngă tragic și frumosul, ca și cum ar exista vreun sens în moarte, ca și cum s-ar fi închis un cerc. Și simțim asta deși știm foarte bine că moartea n-are niciun sens ( e moartea cea care n-are sens, nu viața-așa că toate întrebările despre sensul vieții sînt fără sens), că e absurdă, surdă.

Dar nu despre moarte vreau să scriu, ci despre dragoste. Doar e 14 februarie azi, nu? și vrem, nu vrem, sărbătorim. S-a spus despre Ingrid Bergman, care e ținută minte în primul rînd pentru rolul din Casablanca (1942), că a dus la Hollywood prospeținmea nordică și o frumusețe extremă. E suficient să te uiți odată la poza ei ca să-ți dai seama de asta.

Zilele astea se întîmplă să fiu aproape de Stockholm, locul unde s-a născut frumusețea asta extremă, și sînt tulburat un pic la gîndul acestei apropieri în spațiu și ironice apropieri în timp. Cînd veneam eu pe lume, ea se pregătea să plece. Frumusețea ei mă face să îmi pară rău că nu m-am născut și eu în Stockholm, pe 22 august 1915, în loc de 22 august 1982, în Roșiori de Vede.  Să fi mers la aceiași facultate, să fi plecat împreună în America și acolo eu să scriu scenarii pentru filmele ei și astfel să trăim amîndoi fericiți pînă la adînci bătrîneți. Pînă la 67 de ani, mai exact, vîrsta la care a murit ea în 1982. Aș prefera să fiu mort acum dar să fi trăit atunci, adică să fi iubit