Karl Barth despre credință și înviere

Karl Barth nu e ușor de citit, dar e o lege a naturii lumii noastre care spune că cele mai importante și frumoase lucruri sînt întotdeauna grele. Karl Barth e fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi și gînditori ai secolului XX. Conform legii deja menționate, ar fi fost împotriva naturii să fie ușor de citit și înțeles.

Redau aici un pasaj din comentariul lui Barth la Epistola lui Pavel către Romani, un comentariu lung de aproape 600 de pagini.

Credința, pentru psihologia harului, este începutul și sfîrșitul, factorul decisiv și singurul relevant. Credința asumă cu încredere implicită, că existența invizibilă a oamenilor în Dumnezeu are realitate veritabilă și concretă. Credința este pasul incomparabil și irevocabil peste frontiera care separă omul vechi de omul nou și lumea veche de lumea nouă. Credința se prezintă ca o serie de paradoxuri: vid uman-plinătate divină; absența limbajului omenesc, ignoranță și așteptare- cuvinte divine, cunoaștere și acțiune;  sfîrșitul tuturor lucrurilor omenești-începutul posibilității divine. Credința este revoluția divină și răsturnarea prin care bine-cunoscutul echilibru între DA și NU,  har și păcat, bine și rău, este perturbat și demolat. Credinciosul care este mort cu Christos vede Crucea Lui ca pe o oportunitate de a înțelege insecuritatea existenței umane ca o necesitate divină indicînd dincolo de insecuritate. Credinciosul vede începutul lui Dumnezeu în sfîrșitul omului și lumina milei în furtuna mîniei Sale. Prin credință realitatea primară a existenței umane în Dumnezeu intră în orizontul nostru; prin credință pasul incomparabil este făcut; prin credință survine transformarea ireversibilă; credinței nu îi este permis să se uite înapoi: pentru credință, în lumina Momentului absolut și a morții lui Christos, nu există nicio supoziție, ci doar realitate: pentru credință nu există doar vid, ci și plinătate; nu doar credință omenească, ci și credincioșie divină. Atunci, întrebăm, ce este ceea în ce credem? Credem că Christos a murit în locul nostru și că deci noi am murit cu el. Credem în identitatea noastră cu omul nou invizibil care stă de partea cealaltă a Crucii. Credem în acea existență eternă a noastră care este fundamentată în cunoașterea morții, în înviere, în Dumnezeu. Credem că și noi o să trăim cu el. Credem, deci, că sîntem subiectul invizibil al acelei Futurum resurrectionis.  Cu multe semne de întrebare și de exclamare, cu toate rezervele și restricțiile necesare, afirmăm că această credință este credința noastră. Dar ea stă cu totul dincolo de sfera analizei psihologice, deoarece credința este actuala și pozitiva imposibilitate care este incapabilă să accepte posibilitatea ca păcatul să aibă vreo existență în planul harului. Cel care crede este cel care și are. Dacă credem, păcatul e în urma noastră.

Credința este posibilitatea de a îndrăzni să știi ce știe Dumnezeu, și de a înceta, deci, să știi ceea ce El nu mai știe. Asemenea cunoștință, deoarece presupune chestionabilitatea tuturor capacităților umane, este dincolo de competența noastră. Tocmai această recunoaștere constituie hazardul credinței. Credința este posibilitatea care aparține oamenilor în Dumnezeu, în Dumnezeu Însuși și doar în Dumnezeu, cînd toate posibilitățile umane au fost epuizate. Credința înseamnă nemișcare, liniște, închinare- înseamnă a nu ști.  Credința face inevitabilă o distincție calitativă între Dumnezeu și om; face inevitabilă și necesară percepția contradicției dintre El și lumea timpului, a lucrurilor și a oamenilor; și găsește în moarte singura parabolă a Împărăției lui Dumnezeu. În acest moment ajungem la semnificația vizibilă a “vieții lui Iisus”. Cu claritate și precizie crescînde Iisus, Vindecătorul, Salvatorul, Profetul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este determinat de faptul crucificării, pentru că în mod clar nu trebuie să-i înțelegem viața drept ilustrare a posibilității umane, nici nu putem să-L interpretăm așa. Tot aici întîlnim semnificația vizibilă a credinței creștine, care constă în perceperea faptului că linia morții care străbate viața lui Iisus este de fapt legea și necesitatea vieții umane în întregimea ei. Realizăm că sîntem morți cu Christos, că raportat la Dumnezeu sîntem ignoranți,  și că înaintea Lui încetăm să ne mișcăm și să vorbim, că tot ce putem face e doar să ne închinăm.

Orice imperfecțiune a textului e cauzată în întregime de traducerea mea după ediția în engleză a textului lui Barth

Fantoma lui Luther

Poate nu e o întimplare că m-am apucat să-l citesc pe Luther tocmai acum, cînd mă aflu într-o țară luterană. Suedia e una dintre țările în care Luther a cîștigat o victorie strălucită cu Papalitatea și Catolicismul. Deși nu mi-e clar de ce m-am apucat să-l citesc, sînt fericit că m-am apucat. Știam că e mare, adică, nu oricine e în stare să schimbe istoria așa cum a schimbat-o el. Dar doar citindu-l pot să îi apreciez adevărata măreție.

Mi-am amintit acum că Cioran nu putea să îl sufere pe Luther, dar nici pe Sf. Pavel nu prea îl înghițea Cioran. Cred că înțeleg de ce. Luther e plin de optimism și seninătate, pe care le-a cîștigat cu greu, tăindu-și cu riscul vieții o cărare prin jungla de superstiții catolice pînă a ajuns la lumina evangheliei, adică pînă a înțeles că salvarea e un dar din partea lui Dumnezeu pentru chinuita ființă umană. Pe de altă parte, Cioran făcuse virtuți din pesimism, cinism, nihilism. Cum mărturisea la bătrînețe, îl luase pe „nu” în brațe și n-a mai fost în stare să scape de el toată viața.

Dar nici măcar Luther nu a fost perfect. Eu credeam că doctrina predestinării a fost doar „vina” lui Calvin, dar citindu-l pe Luther îți dai seama că sîmburii erau de fapt la el. Pe scurt, doctrina predestinării spune că Dumnezeu alege cine să fie salvat și cine să fie pierdut. Sigur, doctrina asta e diabolică și e extrem de interesant de văzut cum anume a reușit ea să-și facă loc în mințile unor oameni așa de mari și așa de…dumnezeiești. Dar, curios lucru, așa diabolică și greșită cum e, doctrina predestinării a jucat în istorie un rol mai important decit orice altă doctrină religioasă, probabil. Cel mai mare sociolog dintre cîți au fost vreodată, Max Weber, a arătat în mod strălucit cum calvinismul, în special prin doctrina predestinării, a crea ceea ce el a numit etica protestantă și cum a această etică a jucat un rol esențial în apariția capitalismului modern. Și ce ar fi lumea noastră fără capitalism?! E greu de imaginat, dar ar fi cu totul altceva decît ce e astăzi.

Încerc un sentiment frumos, citindu-l pe Luther în Suedia, ca și cum aș fi într-o poveste în care eu sînt cel care trăiește finalul fericit în locul unor personaje care, deși au luptat pentru el, n-au apucat niciodată să-l vadă cu ochii lor.

Sigur, finalul nu e pe deplin fericit, depinde de unde privești și cu ce gînduri în inimă. Protestantismul în general și lutheranismul în special au fost  motoare extrem de importante ale secularizării lumii moderne-asta în termeni mai sociologici, în termeni mai romantici secularizarea e cunoscută ca moartea lui Dumnezeu- Reforma avînd  efectul pe care  tot Max Weber l-a numit dezvrăjirea lumii. Dar despre asta mai multe în teza mea de doctorat.