Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Trăim periculos

Viața periculoasă nu mai e de mult doar specialitatea celor mai curajoși și nesăbuiți dintre noi. Pericolul este împletit cu stilul de viață modern, astfel încît a trăi astăzi e totuna cu a trăi periculos. Să luăm ca exemplu ceea ce fără îndoială este unul dintre simbolurile cele mai puternice ale vieții moderne, anume automobilul. Mașina personală înseamnă libertate, iar libertatea este fără îndoială cel mai important cîștig al modernității. Un alt element fundamental al modernității este tehnologia, care fără îndoială a schimbat fața lumii ca nimic altceva. Acum, automobilul nu este nimic altceva decît tehnologie pusă în slujba libertății (învîrt cheia și dacă știu să conduc pot ajunge oriunde- dacă am și bani de combustibil, firește), ceea face limpede de  ce se poate spune despre ea că e unul dintre cele mai puternice simboluri ale modernității.

În ciuda preocupărilor constructorilor de automobile pentru creșterea standardelor de siguranță, banalul mers cu autobmobilul ne pune în fiecare secundă viața în pericol. În rutina zilnică a mersului la serviciu, în bucuria euforică a vacanțelor, în graba evenimentelor importante, automobilul ne însoțește și le face pe toate posibile, dar ne poate pune oricînd capăt vieții, fără să îi peste că nu mai ajungem la serviciu, că ne întrerupe tragic vacanța, sau că lasă lucruri importante și urgente veșnic neterminate.

Acum e mai limpede că a trăi periculos face parte din modul nostru zilnic, obișnuit de viață. Pentru noi, cînd mîncăm un hamburger la un fast-food, care ne poate infecta cu cine știe ce parazit sau  cînd zburăm peste mări și țări spre alte zări, mai sus de nori. Pentru copiii noștri cînd se joacă în parc sau în drum spre parc.

Sociologii au inventat sintagma de societate a riscului pentru a se referi la societatea modernă, gîndindu-se în principal la eventualitatea unui război nuclear, făcut posibil de fizica modernă, sau la scenariul unei pandemii, făcută posibilă de globalizare și așa mai departe. Lista pericolelor mari și mici, locale sau globale, ar putea fi cu greu epuizată. Între timp, însă, aerul de zi cu zi al vieții moderne este încărcat cu riscuri și paradoxuri. Viața se amestecă cu moartea, ducele cu amarul, frumosul cu urîtul, într-o viață care, oricîte riscuri ar avea, ne fascinează și ne ține veșnic în mișcare. E absolut sigur că nu am mai putea să schimbăm asta pe viața liniștită și lipsită de riscuri din premodernitate. Eu cred că, în ciuda tuturor pericolelor, nici nu am mai vrea.