Vreau să mă fac gunoier

V. are trei ani. Tatăl lui este medic și mama farmacistă. Săptămîna trecută, V. voia să se facă vînător, dar astăzi vrea să se facă gunoier. Tocmai mi-a spus asta cu gura lui. Mama lui mi-a povestit apoi cum, ceva mai devreme, trecuseră pe lîngă o mașină de gunoi în care gunoierii încărcau gunoiul. V. s-a apropiat de gunoieri și a rugat-o pe mama lui, cu voce tare astfel încît au auzit și gunoierii, mami, hai să-i ajutăm să încarce gunoiul. Mama lui a fost pusă un pic în încurcătură, cine n-ar fi fost? Apoi V. s-a decis să se facă gunoier cînd o să crească. Dacă n-aș fi știut toată povestea, aș fi fost tentat să mă amuz ca V. vrea să se facă gunoier, dintre toate lucrurile de pe lume, și atîta tot. Dar ceva în povestea asta mi-a atras atenția. V. s-a uitat atent la gunoieri și apoi a avut impulsul să-i ajute. Privirea lui pură de copil a pătruns dincolo de gunoaie și a văzut esența lucrurilor: erau acolo niște oameni care făceau ceva, ceva important, din moment ce aveau la dispoziție o mașină mare în care să încarce gunoiul, ceva important din moment ce, chiar dacă pute, cineva trebuie să strîngă gunoiul. Acest ultim trebuie este al meu, nu al lui V., și tot a mea e interpretarea poveștii, firește. Da, e ceva în povestea asta care m-a mișcat. Dacă am vedea lumea cu ochi de copil, n-ar mai fi nimic rușinos, nimic prea jos pentru noi, nimic din gunoiul pe care adulții îl împrăștie peste tot în jurul lor cu privirile lor îngîmfate de oameni mari.

Dacă nu veți deveni ca niște copilași, cu niciun chip...

Anunțuri

Gipul de gunoi

În drum spre frumoasa  şosea (supra?)numită Transalpina, cineva din acest gip de Bucureşti a aruncat un ambalaj care părea să fie de la o ciocolată. Putea să fie şi de la altceva. În orice caz, nu contează. Ce contează e că acest gip care se îndrepta, poate, şi el spre virgina Transalpina, mai mult ca sigur era plin cu diverse chestii cu ambalaje de plastic pe care indivizii care îl ocupau, avînd diverse genuri şi vîrste, dar avînd în comun lipsa bunului simţ elementar, urmau să le arunce pe vîrf de munte.  O astfel de presupunere mi se pare îndreptăţită, din moment ce uite mergeau aruncînd gunoi pe şosea. Maşina respectivă e mare, dar se pare că nu e destul de mare ca să fie loc în ea pentru a păstra gunoiul pînă la primul coş de gunoi.

Mi-ar fi plăcut să mă iau după el, să merg în paralel şi să îi bat obrazul şoferului nesimţit. Dar mi-a fost frică să nu iau bătaie, aşa că am făcut ceva mai puţin îndrăzneţ, adică i-am făcut o poză şi uite că  o pun pe blog. În momente d-astea mi-ar plăcea să fiu şi eu un Mircea Badea sau măcar un Zoso, ca să aibă ceva efect. Altfel postarea mea o să aibă efect doar printre studentele de la filosofie anul unu, cum zicea mai de mult un cititor supărat.

Javra alfa

Cîteodată lucrurile se potrivesc de minune. Copacul e tocmai acolo unde ai tu nevoie de umbră. Altă dată, însă, copacul e cu  doi metri mai departe de locul unde ai vrea tu să fie umbră și atunci îți vine să-ți blestemi zilele și să mori, ca Iona. Eu sînt acum la umbra unui copac pe faleza din Galați, însă umbra o să mă părăsească curînd. Ar fi fost minunat ca pomul ăsta să aibă coroana mai stufoasă și să fie doi metri mai încoace. Dar nu e. Și eu o să rămîn în curînd cu ochii în soare și o să fiu nevoit să-mi caut altă umbră.

Ieri scriam despre Dîmbovița eternă iar azi aș putea să scriu despre Dunăre, dar n-am chef căci nu prea sînt în apele mele. Aseară eram în Cișmigiu cu o carte în mînă și citeam liniștit pînă cînd lîngă mine s-au așezat patru adolescenți, mai exact trei adolescente și un adolescent, vopsiți roșu aprins în cap și cu cercei peste tot, știți genul. Vorbeau tare și beau bere iar scena a culminat cu adolescentul aruncînd cutia de bere peste umăr, probabil într-un gest care i se părea lui a fi de mascul alfa. Mă rog, poate avea dreptate. Doar că eu am început să fierb de indignare că trebuie să împart orașul cu astfel de exemplare ale faunei urbane (vezi demersul celor de la Guerrilla de acum ceva timp în care încercau să identifice cît mai multe specii ale acestei faune). Așa că după vreo două minute de fierbere, am decis să mă ridic și să iau cutia de bere de unde o aruncase javra alfa (pardon, cîinele alfa sau alpha dog-că tot a venit vorba dacă nu ați văzut filmul Alpha Dog, puneți mîna sau ochiul și vedeți-l, îmi aduc aminte că mi-a făcut o impresie puternică  cînd l-am văzut). Am așezat cutia pe banca care mă despărțea de haita de adolescenți dezlănțuiți și am continuat să citesc. Bineînțeles că nu am rămas neobservat și una dintre adolescente care probabil nu era așa de convinsă de supremația cățelului alfa cu pricina s-a ridicat și a pus cutia în coșul de gunoi unde îi era locul.

Realitatea pe care o producem noi țoți și care se cheamă realitate socială, este radical diferită de realitatea naturală, adică aceea a materiei neînsuflețite, prin aceea că este reflexivă. Adică, realitatea socială nu e ceva dat, ca structura atomului sau relieful sau compoziția chimică a solulului sau  gravitația etc., ci e produsă și transformată permanent de actorii care o compun. Așadar, deși avem impresia că lumea în care trăim, aia compusă din oameni și din produsele lor (obiceiuri, instituții, cultură, mahalale etc), e un univers fix la care trebuie să ne adaptăm, realitatea e că prin micro-gesturile noastre sîntem adevărate motoare care contribuim activ la transformarea ei. Asta înseamnă că ce am făcut eu cu cutia aia de bere, deși nu va schimba mare lucru, poate afecta într-o anumită măsură mentalitatea de mahala a maidanezului alfa și poate va arunca mai puține cutii cu bere pe iarba verde din parc. Știu, realitatea e plină de javre murdare. De exemplu, chiar acum, căutînd umbra asta la fel ca mine, un tip scuipă într-una, metodic și constant. Are o față de prost și mi-e grață de el, dar din păcate nu mă pot duce să-i culeg flegmele de pe jos  și să i le lipesc pe față.

O să încerc să-mi îndrept gîndurile către lucruri mai frumoase. De exemplu la faptul că săptămîna viitoare o să-mi susțin teza de doctorat în catedră sau că sînt nevoit să mă rup de cele mai frumoase cinci luni din viața mea de pînă acum. Dar parcă ultima chestie nu e chiar frumoasă. Eh, cine mai știe ce e și frumosul ăsta. Oricum dispare pe zi ce trece dintre noi. La fel ca dragostea, credința, speranța și alte realități demodate.

PS: Sînt tentat să-i fac o poză izvorului nesecat de flegme din spatele meu, dar mi-e teamă să nu-i devin țintă.

PPS: Mi s-a terminat bateria înainte să apuc să postez. În momente d-astea îmi doresc să am și eu un MacBook la care să țină bateria șapte ore. Dar chiar și în momentele astea prețul MacBookurilor (6-8 mii de lei unul de 13 inch) mi se pare nesimțit de mare. Avantajul faptului că nu am apucat să postez atunci e că acum, la cîteva ore, pot să fac observația că umbra la care mă refeream la începutul postului n-a fost așa de trecătoare cum credeam eu din cauză că anticipasem greșit traiectoria soarelui pe cer. Și metaforic și nemetaforic. La vreo trei ore după ce am început să scriu, umbra era încă acolo, răcoroasă și deasă.

Sfîrșitul lumii vine din Ferentari

Știți gluma aia, cum că românii nu au de ce să se sperie de sfîrșitul lumii, dat fiind că ei sînt oricum cu vreo sută de ani în urmă? Aia e o glumă, dar realitatea e alta și e tristă. Ferentari e pentru bucureșteni un cartier care simbolizează tot ce e mai rău în oraș și poate în lume. Eu aș zice mai mult: Ferentari nu e doar sfîrșitul Bucureștiului, în sensul de periferie. Ci e și sfîrșitul lumii, dacă prin lume înțelegem viață socială organizată astfel încît să facă posibilă supraviețuirea umanității. Căci în Ferentari, umanitatea dă înapoi în fața heroinei, sărăciei, legii junglei, gunoiului. Cei mai mulți dintre noi habar nu au cum se trăiește acolo. Sînt unii pe care serviciul îi trimite pe acolo. Dar cel mai trist e că sînt oameni, foarte mulți normali, alții traficanți de droguri, foarte mulți dependenți de heroină, care efectiv trăiesc acolo. Să te muți acolo înseamnă practic să îți condamni familia la moarte socială și poate chiar moarte fizică. Am văzut destule familii distruse din cauza faptului că n-au avut bani de casă în altă parte a orașului. Poate casele sînt mai ieftine în Ferentari, dar prețul pe care trebuie să îl plătești pînă la urmă e incredibil de mare.

Știți reclama aia făcută de Petrom, parcă, în care gps-ul ia ca reper diverse gunoaie? La următoarea grămadă de gunoi faceți la dreapta,  spune o voce de femeie care joacă rolul gps-ului. La radio sună, evident, ca o exagerare. În Ferentari e efectiv posibil să te ghidezi după gunoaie și uneori practic imposibil să ajungi unde vrei din cauza lor, după cum reiese din poza de mai jos.