De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.

Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

De ce vor oamenii să-l omoare pe Dumnezeu?

Succesul răsunător  al teoriei evoluției prin selecție naturală, cunoscută și ca darwinism, se datorează nu doar fosilelor descoperite odată cu era industrială, cînd tunelele săpate încoace și-ncolo au scos la iveală vestigii ale așa-numitei istorii naturale. Ce vreau să spun e că nu se datorează doar faptelor științifice în general. Odată cu epoca aburului, omenirea, sau cel puțin o parte din ea, a răsfulat ușurată, ca o locomotivă, că în sfîrșit există o teorie care explică viața, ba chiar pe noi înșine, fără să facă apel la Dumnezeu. Ar fi greu de spus ce au oamenii cu Dumnezeu în general, dar probabil cea mai mare problemă e aceea că nu L-a văzut nimeni niciodată și că uite în ce lume plină de suferință trăim, deși se spune că Dumnezeu e bun. Dar, deși un copil care nu și-a văzut niciodată tatăl nu are deloc motive să se îndoiască  de faptul că are într-adevăr un tată, omenirea pare înclinată, cel puțin în ultimele două sute de ani, să facă tot ce-i stă în putere pentru a-și demonstra orfanitatea.

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple. Chiar dacă ai o teorie biologică care explică satisfăcător din punct de vedere științific istoria vieții, nu ai rezolvat deloc problema paternității, pentru că mai există și fizica, cel puțin. Biologia nici măcar nu explică cum a apărut viața, ci cum s-a transformat odată ce a început să existe. Din cîte știu eu, toate teoriile care înearcă să explice apariția vieții se lovesc probabilități atît de mici încît matematicienii le numesc imposibilități. Dar problema cea mai mare nu e asta. Să presupunem că o teorie acceptabilă despre cum a apărut viața va cîștiga premiul Nobel în 10 sau 20 de ani. Asta nu ar însemna deloc că s-a rezolvat problema paternității. Ba chiar a rămas neatinsă.

Biologia se ocupă în general cu materia organică, dar materia organică reprezintă molecule, celule etc. Toate astea sînt făcute din atomi și există într-un univers material. Fizica e știința care se ocupă cu studiul universului și materiei: cum a început Universul să existe? Ce e atomul? Din ce e făcut nucleul? Dar electronul? Dar gluonul? Dar quarkul? Fizica a ajuns la concluzia că universul material e în sine un mare mister. Ca să existe, e nevoie de funcționarea perfectă a cel puțin patru forțe fundamentale (gravitația, forțele nucleare slabe și tari, electromagnestismul).

Să presupunem că la un moment dat ceva a explodat și că deodată, din nimic, ceva a început să existe (Big Bang-ul). Dar ca materia să ajungă să fie ce este astăzi și ca materia organică, deci viața, să fie posibilă, era nevoie ca cele patru forțe fundamentale să existe și să acționeze. Cine le-a reglat așa de perfect astfel încît să permită formarea elementelor ușoare din cele grele și așa mai departe? Dacă gravitația ar fi fost un pic mai puternică, Universul ar fi rămas o îngrămădire de materie. Dacă ar fi fost un pic mai slabă, nu s-ar fi închegat niciodată un sistem solar și așa mai departe pentru toate cele patru forțe fundamentale.

Cînd a apărut evoluționismul pe scena gîndirii, mai exact darwinismul, cei care voiau să scape definitiv de Dumnezeu au exultat. Dar astăzi își dau seama că s-au bucurat prea devreme. Ca explicație la întrebarea cine a reglat așa de fin ceasurile universului astfel încît la un moment dat cineva din universul ăsta să poată întreba cît e ceasul? a fost inventat pricipiul antropic. Principiul ăsta are două forme, una moale și alta tare. Dar pe scurt el spune că din moment ce există cineva azi care să pună întrebarea, înseamnă că, oricît de improbabile, condițiile universului, forțele fundamentale și alte constante fizice etc, s-au întîmplat să fie favorabile vieții.

Dar matematicienii bat  pe umărul principiului antropic și îi atrag atenția că din punct de vedere statistic probabilitatea lui e atît de mică încît e imposibil. Acum ajung la ceea ce m-a făcut de fapt să scriu tot textul ăsta așa de lung încît iar n-o să-l citească nimeni. Ca să rezolve problema și ca nu cumva să fie nevoie să recunoască Creatorul, unii oameni de știință apelează la forma tare a principiului antropic și spun că există un număr atît de mare de universuri paralele, poate un infinit, și că dintre toate universurile astea, din moment ce sînt atît de multe, un infinit poate, nu pare așa de greu de crezut că unul s-a întîmplat să fie chiar al nostru, favorabil vieții.

Ce e interesant de observat, trist și comic în același timp, e că unii oameni de știință sînt dispuși să inventeze o quasi-religie bazată pe o peudo-știință, doar ca să nu fie nevoiți să stea față în față cu Creatorul. Cred că la ei se referea Apostolul Petru cînd spunea: Căci īnadins se facnu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămānt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apeiCăci a postula un număr infinit de unviersuri paralele ca să-l explici pe al tău e cît se poate de neștiințific. Știința pleacă de la observații și în asta stă toată frumusețea și puterea ei. Dar nimeni n-a văzut niciodată măcar un alt univers paralel, nu mai zic un infinit, deși anumite teorii din fizica cuantică par să deschidă ceva portaluri înspre așa ceva.

Și în momentul în care oamenii ăștia sînt confruntați cu neștiințificitatea teoriei lor se vede cu adevărat în ce ape se scaldă. Unul dintre cei mai activi susținători ai principiului antropic tare a spus că ipoteza universurilor paralele infinite e cel puțin la fel de bună ca ipoteza unui Creator. Dacă se vede undeva dorința morbidă a umanității de a-și ucide Tatăl, se vede aici, în dispoziția fiilor oamenilor de a-și da la schimb Părintele Atotputernic pe un număr infinit de universuri paralele infinit mai puțin norocoase decît al nostru.

Particula dragostei

Nu știu de ce mai îmi vine uneori să vorbesc despre fizică, adică despre ceva ce mi-e, ca știință, în totalitate străin. Acum, de exemplu, mă gîndeam că într-o zi poate științele naturii vor încerce să ne spună ce e dragostea. Nu că nu ar fi încercat deja. Sociobiologia încearcă să explice tot ce e social prin instincte și programe genetice. Socialul e doar o un alt mod de adaptare și supraviețuire, ni se spune. Presupun că pe acolo pe undeva, adică prin social, se găsește un loc și pentru dragoste. Dar cît de departe de adevăr ni se par toate explicațiile asta, noi, celor capabili să simțim și să trăim dragostea. Dragostea e o forță, poate cea mai importantă din univers. Dar știința poate să țină cont doar de forțe pe care le poate exprima în ecuații. Între gravitație, electromagnetism, forțe nucleare slabe și tari, adică între cele patru forțe fundamentale din Univers, dragostea nu ocupă nici măcar locul cinci. De ce? Se pare că gravitația funcționează printr-o particulă numai a ei, numită graviton. Poate că dragostea nu va putea fi luată în serios de știință pînă nu se va găsi o ecuație fundamentală care să o exprime și vreo particulă care să îi explice influența și chimia.  Oare cum s-ar numi o astfel de particulă? Dragoston?

Știu că e comic, și tocmai aici încercam să ajung. Într-o lume explicată exclusiv în termeni științifici ceva esențial e pierdut, și e suficient să fii om ca să-ți dai seama de asta. Cea mai săracă concepție despre dragoste pe care o poate avea cineva e suficientă pentru a o pune cu totul în afara limitelor științei. Concluzia mea e că umanul nu se suprapune  cu științificul, adică nu în totalitate. Nu sugerez că o lume preștiinifică ar fi mai bună, dar sînt convins că un dincolo-de-știință e esențial pentru înțelegerea umanului.