La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Ochiul din cer care mă ajută să cobor unde trebuie

În trenurile din România nimeni nu anunță ce stație urmează. Dacă e noapte și e întuneric beznă afară, trebuie să cunoști foarte bine stația unde vrei să cobori (și pe cele dinaintea lor) daca nu vrei rămîi în tren. Eu știam foarte bine stația unde trebuia să cobor în seara asta, dar tot îmi era frică să n-o ratez. Pentru că ochii mei nu puteau să pătrundă bezna de afară și pierdusem șirul stațiilor, am renunțat să mă mai uit pe fereastră și am apelat la un ochi din cer. Adică am pornit GPS-ul de pe telefon. Noroc cu hărțile de la Nokia care sînt atît de detaliate încît au și gările din satele din Teleorman pe ele. Și știe toată lumea că nu există gări și sate mai uitate de lume și de Dumnezeu decît cele din Teleorman. Poate cele din Moldova.

Tot tehnologia  a făcut ca cele două ore petrecute în tren să treacă magic de repede. Noua mea jucărie e tableta Blackberry, pe numele ei de fată mare: Playbook. Am norocul să am un prieten în SUA care mi-a adus-o de acolo cu 200 de dolari, preț redus de la 500, în timp ce în magazinele noastre se vinde cu două mii de lei. Pentru că tot a venit vorba, cînd îți muți ochii din ecranul tabletei în cel al telefonului, te apucă brusc claustrofobia. Ecranul telefonului, pe care odată făceam atîtea lucruri și mi se părea atît de mare, mi se părea acum mic și șters.

Telefonul meu are totuși avantajul de a avea o cameră foto foarte bună, pe care am folosit-o ca să fac poza asta. Eu n-am mai mers de mult cu trenul și am fost plăcut surprins să văd că trenurile nu mai sînt vechiturile întunecoase de altă dată prin care bătea vîntul. Dar, din păcate, oamenii sînt aceiași, după cum ilustrează cutia de bere și cojile de semințe abandonate de un tip (care înainte de a pleca îmi făcuse impresia că îi pasă oarecum de mediul înconjurător) și care mi-au făcut inima să se strîngă puțin și mi-au adus aminte de vorba aia care zice că România e frumoasă, păcat că e locuită.

Sfîrșitul lumii vine din Ferentari

Știți gluma aia, cum că românii nu au de ce să se sperie de sfîrșitul lumii, dat fiind că ei sînt oricum cu vreo sută de ani în urmă? Aia e o glumă, dar realitatea e alta și e tristă. Ferentari e pentru bucureșteni un cartier care simbolizează tot ce e mai rău în oraș și poate în lume. Eu aș zice mai mult: Ferentari nu e doar sfîrșitul Bucureștiului, în sensul de periferie. Ci e și sfîrșitul lumii, dacă prin lume înțelegem viață socială organizată astfel încît să facă posibilă supraviețuirea umanității. Căci în Ferentari, umanitatea dă înapoi în fața heroinei, sărăciei, legii junglei, gunoiului. Cei mai mulți dintre noi habar nu au cum se trăiește acolo. Sînt unii pe care serviciul îi trimite pe acolo. Dar cel mai trist e că sînt oameni, foarte mulți normali, alții traficanți de droguri, foarte mulți dependenți de heroină, care efectiv trăiesc acolo. Să te muți acolo înseamnă practic să îți condamni familia la moarte socială și poate chiar moarte fizică. Am văzut destule familii distruse din cauza faptului că n-au avut bani de casă în altă parte a orașului. Poate casele sînt mai ieftine în Ferentari, dar prețul pe care trebuie să îl plătești pînă la urmă e incredibil de mare.

Știți reclama aia făcută de Petrom, parcă, în care gps-ul ia ca reper diverse gunoaie? La următoarea grămadă de gunoi faceți la dreapta,  spune o voce de femeie care joacă rolul gps-ului. La radio sună, evident, ca o exagerare. În Ferentari e efectiv posibil să te ghidezi după gunoaie și uneori practic imposibil să ajungi unde vrei din cauza lor, după cum reiese din poza de mai jos.

Victorie pe mare

Am coborît din frumoasa barcă care mă aducea dintr-un Tallinn (Estonia) înghețat și viscolit, într-un Stockholm la fel înghețat și viscolut. Dar amîndouă frumoase, ca două surori, poate una brunetă și cealaltă roșcată, dar ambele frumoase. Din păcate n-am făcut nicio poză destul de frumoasă pentru expunere publică, cu excepția acesteia. Viscolul a avut și el un cuvînt de spus cu privire la asta.

Fiind un bilet ieftin (30 de euro dus întors, Stockholm-Tallin) mă așteptam la o navă mică și un pic ruginită. Am fost plăcut surprins s-o văd pe Victoria. Mare, solidă, luxoasă chiar. Cabină cu patru paturi, baie, toate bune și frumoase. Ce m-a suprins cel mai mult la Tallin a fost ciocolata. Am găsit acolo o ciocolată cel puțin la fel de bună ca cea din Belgia, despre care se spune că e cea mai bună. Și mai ieftină. Din păcate am mers numai noaptea, așa că nu am putut să mă uit peste tot în jur, să văd doar mare și să mă simt pierdut. Nici frică nu mi-a fost, deși era prima dată cînd pășeam  pe mare. Singurul meu contact cu marea fost pînă acum mediat de plajă și strict în vecinătatea acesteia. Mi-ar fi plăcut să-mi fie frică.

Dimineață nu avea nimeni chef să meargă pe jos din port pînă la gara centrală din Stockholm, așa că am mers singur. Și a fost frumos. Doar eu și orașul, cu locuitorii lui cu o deschidere mai amplă față de viață decît noi românii și mereu amabili. Ah, uitasem de GPS. A fost și GPS-ul cu mine, și bine a făcut, că doar nu am dat o grămadă de bani pe n900-le meu degeaba.

În gară o tînără foarte amabilă și foarte frumoasă m-a ajutat să-mi cumpăr bilet de la un automat care știa doar suedeză și pînă a plecat trenul am stat de vorbă cu un suedez care îmi povestea cu mîndrie, dar provocat de mine, despre cît de bine se îngrijește Statul lui de familie. Era proaspăt căsătorit și avea un copil. Lucrează o zi pe săptămînă iar restul le petrece acasă, cu copilul. Soția lucrează 4 zile.

Una peste alta, Scandinavia e fără îndoială cel mai fericit loc din lume.