Fantome adevărate

Îmi povestea mama aseară o întîmplare de acum cîțiva ani care a făcut să mi se ridice părul pe mîini. Era în bucătărie certîndu-se cu cineva la telefon. Mama nu e o femeie care își pierde cumpătul ușor, dar cînd și-l pierde, o face cu o pasiune deosebită. În timp ce revărsa valuri de mînie spumegîndă în receptor, un ceas de masă care se afla pe unul dintre rafturile din bucătărie a sărit dintr-o dată de la locul lui, ca și cum ar fi avut un arc, și a căzut cu zgomot pe podea. Ceasul respectiv era de o vreme bună acolo, și nu mai sărise niciodată de la locul lui. Nici nu era pe arcuri. Era un ceas cuminte care ascultase fără abatere de gravitație pînă în momentul ăla cînd ceva l-a făcut să pleznească brusc și șocant din veșnica și fireasca lui nemișare. Ce a făcut ca acest eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun să coincidă cu descărcarea de furie a unei persoane aflată în camera respectivă? Nu știu. Nimeni nu știe. Am niște bănuieli, speculații, supoziții și așa mai departe. Poate Stephen King care a scris Carrie să știe ceva mai concret despre forța minții asupra lucrurilor, deși mă îndoiesc.

Bun, dar povestea asta nu e adevărată și interesantă decît pentru mine. De ce? Pentru că doar eu am auzit-o direct din gura mamei mele. Scrisă aici, povestea e golită de toată puterea și adevărul ei și redusă la nimic altceva decît o altă gogoașă cu iz supranatural, și internetul de plin de astfel de gogoși, și de altfel de gogoși. Iisus (pot să scriu despre Iisus, măcar acum de ziua Lui, nu?) spunea mai demult că adevărul este personal (Eu sînt adevărul), și cred că abia astăzi, în lumea noastră în care personalul e din ce în ce mai ce diluat în mase și tehnologie, înțelegem ce a vrut să spună. Adevărul este o substanță atît de fragilă și delicată încît nu rezistă la niciun alt mediu de comunciare decît clasicul, vechiul, cel-mai-naturalul gură-către-gură. Dar lucrurile sînt și mai complexe decît atît, pentru că adevărul este întotdeauna o funcție a relației dintre cei care comunică, adică poți să crezi ceva doar venind, nu dintr-o gură în general, ci dintr-o anumită gură, una în care știi că poți să ai încredere. Heidegger spunea într-un interviu cu un călugăr budist că filosofia, în secolul XX, se poate face doar față în față. Bineînțeles că nu spunea asta doar ca să-i aducă un omagiu lui Socrate, ci pentru a transmite ceva esențial despre natura extrem de volatilă a filosofiei și adevărului într-un secol dominat de mijloacele magice de comunicare în masă.

Bunicii îmi povesteau acum cîteva ore despre cum, în tinerețea lor, oamenii ieșeau pe uliță și vorbeau, la fel ca Moromete și ai lui. Vorbeau despre nimicuri, dar vorbeau. Astăzi nu mai iese nimeni pe uliță ca să vorbească. Spațiul care era odată umplut de oameni în carne și oase e din ce în ce mai umplut de o tehnologie fără suflet. Văzută de sus, această mișcare istorică de la personal la impersonal, de la gură și limbă la imagine, difuzoare și tastatură, de la oameni la fantomele lor virtuale, îmi trezește suspiciunea unei conspirații pentru asasinarea adevărului. O atmosferă ca cea în care trăim noi astăzi, în care rețeaua de sens nu mai este făcută din oameni vii ci din unde invizibile, este una în care adevărul moare sufocat la naștere și tot ce mai avem noi este fantoma lui bîntuind buimacă un labirint nesfîrșit de oglinzi și fum, cioburi de imagini reflectate în alte cioburi de imagini, fără rădăcini, amintiri și speranțe de viitor.
Singura soluție, dacă vrem să mai găsim vreo fărînă de rost și adevăr pe lumea asta, este să uităm cu totul de lume cu toate fantasmele ei și să ne ancorăm bine în gurile vii ale celor dragi, dacă sîntem suficient de norocoși să avem așa ceva în jurul nostru.

Mă duc înspre lumină…

Chestia asta poate să fie periculoasă, după cîte zic cei care au avut experiențe în apropierea morții sau dincolo de moarte, cum susțin unii mai îndrăzneți și cu imaginațe mai bogată. Luminița de la capătul tunelului e clar o invenție politică pentru zile negre, crize economice ca cea prin care trece acum România și așa mai departe. Strînge cureaua și ține ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului! ni se spune de sus.

Eu nu mă îndrept nici spre lumina care semnalizează viața de dincolo nici către luminița de la capătul tunelului politic. Ambele sînt gogoși. De fapt, din păcate, nici măcar gogoși, căci gogoșile ar fi prins tare bine în zilele astea de criză. (Cine mă cunoaște știe că sînt un tip credincios, dar credința mea nu include suflete care părăsesc trupul spre lumină. Viziunea mea despre viața de dincolo e mult mai..telurică). Nu, eu mă îndrept spre o zonă de pe glob unde soarele nu apune niciodată zilele astea (asta te face sa te întrebi cum de se mai poate vorbi despre zile, la plural). Chiar și unde sînt acum abia dacă se mai face un semi-întuneric pentru aproximativ vreo oră, dar acolo unde plec azi soarele rămîne pe cer toată noaptea. O să fac peste 20 de ore cu trenul din Uppsala pînă în Narvik, Norvegia, și de acolo încă cîteva sute de km, tot înspre nord. Din cîte aud nu e transport public pînă în Insulele Lofoten, așa că eu și colegul meu de aventură (dar să nu se citească greșit:  nu e un tip cu care am o aventură. Îmi plac femeile.) o să facem autostopul sau o să mergem cu „ocazia”. Da, ocazia poate să fie un lucru minunat, dacă e.